Triumful vorbei asupra faptei

Discursului sforăitor, mustind de cuvinte goale, fără conţinut, i se opune spiritul critic.

În „Epoca" din 8 decembrie 1896, după ce Lascăr Catargiu soluţionase chestiunea Ghenadie, I.L. Caragiale tipăreşte tableta „Lascăr Catargiu". George Călinescu spunea undeva că marea gazetărie, cea care rezistă la trecerea vremii, conţine idei generale. Altfel zis, un articol de gazetă scapă nevătămat din asaltul efemerităţii dacă faptul concret, pieritor în timp, abordat de jurnalist, devine punct de plecare pentru afirmarea unor idei: politice, filosofice, morale. Alături de talentul de scriitor, considerăm şi noi propensiunea spre idei generale formula prin care articolul de gazetă rezistă marii încercări care e trecerea timpului. Gazetăria practicată de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Nicolae Iorga, Camil Petrescu, Tudor Arghezi o dovedeşte din plin.

Explorând publicistica lui Caragiale mi-a fost greu deseori, imposibil uneori, să desluşesc dincolo de text, faptul, evenimentul sau personajul din care a izvorât. Şi cu toate acestea, citesc şi recitesc articolele de gazetă ale lui Caragiale fără nicio problemă. Pentru că gazetăria sa musteşte de idei generale. Un exemplu remarcabil îl reprezintă tableta dedicată lui Lascăr Catargiu.

Contemporanii marelui om politic al conservatorilor cad de acord, în mărturiile lor, că Lascăr Catargiu era scump la vorbă. Preşedintele Partidului Conservator din 1880, de mai multe ori prim-ministru, se remarca, în schimb, prin faptă. Pentru a-l elogia pe deloc demagogul Lascăr Catargiu, I.L. Caragiale semnalează una dintre cele mai cumplite năravuri nu numai ale scenei politice, dar şi ale societăţii româneşti în general de la Regulamentul Organic încoace - tirania vorbei: „... proclamarea redeşteptării şi emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoare tiranii - tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată şi seacă - legenda". Caragiale se referă îndeosebi la trăncăneala politicianistă, stând sub semnul demagogiei de tip Caţavencu, întruchipată în epocă de prestaţia publică a liberalilor: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i este roabă supusă şi credincioasă (...)".

„Vorbei umflate şi seci", altfel spus discursului sforăitor, mustind de cuvinte goale, fără conţinut, i se opune spiritul critic. Trăncănelii infinite despre patrie, ţărişoară, românism, democraţie, Europa îi stă împotrivă gândirea, instrumentul prin care vorba e verificată în materie de adevăr. Într-un asemenea regim de dictatură a vorbei goale - a propagandei deşănţate, am spune noi, modernii - se reliefează ca o personalitate de excepţie, politicianul care n-a făcut concesie trăncănelii, ba mai mult, a rămas în picioare sub torentul de vorbe îndreptate asupra sa: potrivit lui Caragiale, Lascăr Catargiu. Trăim azi sub tirania vorbei, „a vorbei umflate şi seci", a vorbei care nu se întemeiază pe adevăr. Pe vremea lui Caragiale vorba se revărsa doar de la tribuna Parlamentului, de la masa Cluburilor de partid şi din ziarele de partid şi părtinitoare, poreclite de Caragiale „trompete". Spaţiul de manifestare a vorbei era însă destul de redus, dacă ne gândim că demagogul de la tribuna Parlamentului era auzit doar de cei câteva sute de parlamentari, iar gazetarul de tip Rică Venturiano, de cel mult o mie de cititori.

Azi, „vorba umflată şi seacă" se revarsă 24 din 24 de ore din maşinăriile televiziunilor de ştiri mogulizate, din paginile ziarelor aparţinînd Trusturilor, de pe bloguri, site-uri şi mesaje găzduite de internet. Nu cred că azi un Lascăr Catargiu, dat de Caragiale drept exemplu de erou care n-a dezarmat într-o lume în care Legenda triumfă asupra Adevărului, ar mai fi posibil. Ce politician ar avea tăria de a se consacra faptei şi nu vorbei, lucrului bine făcut şi nu imaginii?!