Tranziţia de la „vinovat” la „asumat şi responsabilizat”

Am citit şi eu, ca o ţară întreagă, declaraţia ministrului Tătaru după tragedia de la Piatra Neamţ. M-am înfuriat şi eu, ca mulţi alţii, întrebându-mă cu ce sunt eu vinovată în condiţiile în care, de 30 de ani de când lucrez şi sunt şi antreprenor, sunt un cetăţean corect care îşi plăteşte taxele, merge la vot, face voluntariat şi încurajează în jur ca oamenii să se comporte similar.

Apoi, mi-a trecut, pentru că genul acesta de furie nu îşi are sensul. Trece precum o pală de vânt şi constatăm că viaţa tuturor merge mai departe, iar tragedii precum Colectiv, maternitatea Giuleşti sau Piatra-Neamţ ne lovesc din când în când, indiferent cât de mult ne înfuriem noi.

A reformulat declaraţia domnul ministru, ulterior şi, m-am gândit să-i ofer circumstanţe atenuante pentru că, de foarte multe luni de zile trăieşte într-un stres major şi, dificultăţile cu care se confruntă administrând un sistem de sănătate la pământ nu sunt mici, pentru nici o fiinţă umană. Deci, hai să depăşim momentul declaraţiei în sine şi să ne uităm puţin la perspectiva noastră, a celor care putem modela ce se întâmplă în societate şi putem reduce masiv ocaziile unor astfel de tragedii care să ne bată la uşă, să ne revolte şi să ne întristeze.

Despre vinovăţie

Unul dintre subiectele de leadership pe care le abordez frecvent în workshopurile mele este modalitatea de a crea o cultură sănătoasă în organizaţie, o cultura în care sentimentul de vinovăţie să fie eliminat, o cultură în care oamenii să îşi dorească să contribuie şi să încerce să facă în fiecare zi lucrurile din ce în ce mai bine. O astfel de organizaţie poate fi o administraţie local sau centrală, poate fi un spital sau poate fi o şcoală. Toate sunt organizaţii care au nevoie de leadership şi care au nevoie de o cultură sănătoasă.

În aceste workshop-uri, fac un soi de sondaj, în timp real: cât de bine faceţi faţă anumitor sentimente care intervin în munca voastră, zi de zi, în momentul în care apar situaţii dificile? Unul dintre răspunsurile care apare constant ca fiind dificil este felul în care facem faţă sentimentului de vinovăţie.

Sentimentul de vinovăţie este adesea însoţit de frustrare, sentimentul de umilire, ruşine sau anxietate. Vinovăţia este cultivată cultural de un mediu care este de obicei toxic. Ea capătă o formă interioară care poate creşte de la o etapă la alta a vieţii şi ne afectează atât productivitatea cât şi relaţiile cu cei din jur, mai ales dacă ne este foarte greu să admitem că suntem vinovaţi. Nimănui nu-i place să se simtă vinovat. De aceea, reacţiile de respingere şi furia de moment, când cineva îţi spune că eşti vinovat, sunt considerabile mai ales dacă nu vezi legătura între comportamentul tău şi faptul pentru care ţi se spune că eşti vinovat.

Întreţinerea unei culturi a vinovăţiei este foarte păguboasă pe termen lung. Pentru că cere ”să cadă capete”. Nu cere niciodată, explicit, să se găsească soluţii. Odată ce emoţia de moment a fost liniştită prin ”vărsare de sânge”, prin sacrificarea cuiva, lumea merge mai departe, oamenii îşi văd de treaba lor şi, la prima ocazie care apare, îşi orientează întreaga energie şi atenţie în a găsi următorul vinovat. Nici nu prea mai contează persoana, ci ideea în sine, de a găsi un vinovat.

Organizaţiile performante depun eforturi şi investesc în oameni, cu răbdare, pentru a-i ajuta să se orienteze mai degrabă către a găsi soluţii, către a inova, către progres. Pentru că, în mediul economic, miza este a existenţei şi continuităţii afacerii. Şi acolo pică uneori capete însă, soluţia şi pasul înainte sunt, întotdeauna, mai importante.

De aceea, nu mă surprinde declaraţia ministrului, pentru că şi dumnealui s-a format şi a ajuns în vârful ierarhiei într-o astfel de cultură, a teritoriilor, a arătatului cu degetul, a vinovăţiei care, din păcate, se manifestă de multe ori ca o cultură naţională. O cultură toxică, o cultura declaraţiilor de faţadă, la televizor, fără o reformă şi o intervenţie responsabilă şi asumată.

Despre responsabilitate

O variantă îmbunătăţită a declaraţiei respective ar putea fi: ”Noi, politicienii suntem toţi responsabili...!” Adică, varianta revizuită a domnului ministru...

Diferenţa între a fi vinovat şi a fi responsabil este la fel cu aceea între a merge cu capul în pământ sau a merge uitându-te în zare şi a căuta noul orizont. Noi ştim că, pe aici pe la noi, circulă vorba: ”Capul plecat, sabia nu-l taie!”. Continuând să cultivăm zicala aceasta nu facem decât să menţinem cultura vinovăţiei în locul unei culturi a responsabilităţii. Responsabilitatea este voluntară. Despre capul plecat ne-a învăţat, de secole, societatea.

O variantă şi mai bună ar fi să auzim ceva mult mai personal. De exemplu: ”Ne simţim cu toţii responsabili!”. Deşi vina şi responsabilitatea par că merg mână în mână, între acestea este o mare diferenţă. Dacă te poţi simţi vinovat pentru ceva ce ai făcut sau nu ai făcut, responsabilitatea înseamnă să faci ceva fără ca altcineva să se uite peste umărul tău, să verifice. O afirmaţie de tipul ”Ne simţim cu toţii responsabili!” implică şi faptul că îţi doreşti să faci ceva pentru ca aceste lucruri să nu se mai întâmple. Sau îţi doreşti să se întâmple altele, de impact, pozitive, pentru viitor. Afirmaţia în sine, fără urmarea unei intenţii, scade mult din valoare… mi-ar plăcea să auzim de la politicienii noştri o continuare de tipul: ”… să facem legi care să nu mai permită accidente de acest gen, să numim în funcţie de răspundere doar oameni competenţi, să evaluăm performanţa lor riguros şi des, să nu acceptăm niciun compromis de integritate, să transparentizăm deciziile şi achiziţiile, şi multe, multe alte acţiuni care, asociate responsabilităţii personale ar putea schimba fundamental cultura acestor organizaţii care sunt administrate de statul român şi, care ar trebui să funcţioneze la fel ca orice altă organizaţie care se doreşte performantă.

Despre asumare

Varianta la care sperăm cu toţii este una şi mai nuanţată: ”Ne asumăm cu toţii responsabilitatea pentru ca toate cele promise să se întâmple!”. Iar varianta ideală ar putea suna: ”Ne vom asigura că fiecare dintre cei responsabili face ceea ce trebuie făcut şi îşi asumă această responsabilitate!”

Ce apare, în plus, în legătură cu responsabilitatea în momentul în care ne-o şi asumăm este sentimentul pe care îl trăieşti: dacă e să depindă de mine, atunci depinde de mine! Acest sentiment că putem, că este posibil să ducem lucrurile mai departe şi să reuşim, acest sentiment generează, de fapt, progresul. Când te simţi vinovat, eşti copleşit. Când te simţi responsabil poţi avea greutate pe umerii tăi. Însă când îţi asumi responsabilitatea, atunci ştii că poţi merge mai departe, către ceva mai bine. Pentru că este o alegere personală.

Reflectând la toate cele care s-au întâmplat, cred că unul dintre motivele pentru care folosim atât de uşor cuvântul ”vinovaţi” este pentru că, din limbajul nostru curent, cuvântul ”asumare” aproape că lipseşte. Să citim aşa, în diagonală, orice fel de declaraţii. Am vedea că lipseşte. Aş încuraja politicienii noştri şi pe orice conducător al acestei societăţi să se antreneze şi să folosească mai des expresia ”îmi asum…”. Vor constata că uşor, uşor coloana lor vertebrală s-ar putea îndrepta, natural, ochii lor ar căuta mai degrabă orizonturi şi soluţii şi s-ar ridica de la vârful pantofilor pe care, îi caută cu disperare ori de câte ori soarta sau neşansa creează un nou incident major, eventual cu victime umane, care zguduie societatea şi o face să se revolte, cerând să pice capete.

De la vină la responsabilitate şi apoi la o responsabilitate asumată ar putea fi doar un pas. Un pas mic cu efecte extraordinare.