Ca orice persoană superficială, când stau acasă nu meditez între lumânări parfumate, ci mă uit la televizor. La aşa-zisele posturi de ştiri. Mi se pare comic efortul propagandistic depus de comentatorii, întotdeauna obiectivi, care se tot perindă şi care, prin raţionamente ridicole, încearcă să demonstreze că albul e negru şi negrul e galben.

Deodată, bum, eveniment extrem, breichin nius!!! Premierul va anunţa o remaniere guvernamentală. „Transmitem în direct”. Hai să vedem, atunci.

Pe ecran, apare premierul, însoţit de un ins cu aer grăbit şi important, care, cu o aroganţă prea puţin mascată, anunţă ferm către ziariştii din sală: „La sfârşit, doar 3 întrebări. Trei întrebări. Şi la obiect”.

Începe premierul să vorbească despre remaniere. Vor fi schimbaţi 4 miniştri, buni, cu alţii şi mai buni. Vechiul conflict dintre bine şi mai bine. C-aşa-i în România, răul nu există în mod oficial, ci doar binele şi mai binele.

Se termină spiciul premierului, după care vin întrebările ziariştilor. Cele 3 întrebări admise. Întrucât erau mai mult de 3 ziarişti în sală, nu se ştie cum s-a făcut selecţia celor 3 care au putut pune întrebări. Probabil, în mod natural.

Când un ziarist a încercat şi o a patra întrebare, personajul care-l însoţea pe premier, probabil specialist în matematică, a retezat-o ferm: gata, că a treia întrebare a fost pusă deja.

După care, premierul şi însoţitorul său au ieşit, în pas milităresc, ferm şi grăbit, arborând o mină preocupată. Parcă se duceau la război. S-or fi dus la războiul ăla invizibil cu ruşii, despre care un comentator specializat în conflicte spunea că e aşa de bine mascat încât nu se observă deloc.

Aici am ajuns cu transparenţa şi comunicarea? La maximum 3 întrebări care pot fi puse de presă? Şi asta nu e chiar de acum. Au mai fost figuri din autorităţi şi instituţii publice, care, cu acelaşi aer important-preocupat-arogant au limitat, după bunul plac şi pentru a-şi dovedi cât de autoritari sunt, numărul întrebărilor care pot fi puse de presă.

Dacă aşa se poartă şi pe la Brusel, dacă e contraindicat de răcit gura cu multe explicaţii pentru prostime, atunci, poate că englezii ăia cu Brexitul nu au fost chiar atât de proşti şi de iresponsabili cum au fost făcuţi de diverşi cunoscători ai mai binelui general şi planetar.

Este regretabil că ziariştii nu sunt uniţi pentru a-şi apăra drepturile, drepturi care încep cu acela de a pune întrebări. Până la urmă, dreptul ziariştilor de a pune întrebări este corespondentul dreptului cetăţeanului de a fi corect şi complet informat cu privire la treburile publice.

Poate că ar trebui ca, prima dată când un oficial, direct sau prin însoţitorul său, va limita la 3, la 5, la 7 sau la cât îl împinge vanitatea, numărul întrebărilor ce pot fi puse de presă, ziariştii să părăsească, în corpore, sala. Să-l lase pe „genialul” singur, cu preocupările lui.

P.S. Guvernul ăsta, care în caz de remaniere a 4 miniştri nu îngăduie presei decât 3 întrebări (cu una mai puţin decât numărul miniştrilor înlocuiţi), zice că îşi propune dialogul şi chiar a făcut şi un plan pentru a dialoga cu societatea civilă, cu oengeurile. Cum o s-o facă, tot aşa, marţial şi arogant, sub imperiul cifrei 3? Doar 3 oengeuri, doar 3 întrebări, doar 3 minute/secunde?

Text de Dan Mihai


Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.