Tramvaiul pentru totdeauna
0Ziua începe ca de obicei cu o aşteptare lungă în staţia de tramvai din mijlocul bulevardului, ca şi cum te-ai fi născut acolo, la mâna sorţii, neprotejat nici măcar de vreo bară, pe o fâşie îngustă de ciment. Miroase a urină atât de intens că până la urmă e legitim să te întrebi totuşi cine ar alege să se pişe în mijlocul străzii.
Când vine tramvaiul, nu ştii dacă să te bucuri sau nu, e o binecuvântare din aia pe care o primeşti circumspect, pentru că nu ai idee ce aduce la pachet. Pe casa de pariuri din apropiere scrie „Cupa Nu-ştiu-care“, urmată de un 1 şi foarte multe zerouri. La prima staţie urcă un tip la vreo 40 de ani, pe care-l recunoşti, ştii din prima cum o să procedeze. O să-şi dea jos cămaşa şi o să facă grăbit câteva ture de tramvai, etalând o piele ciudată, solzoasă, cicatrizată, cerând nişte bani pentru că a fost rănit cândva într-un accident de tren. A fost curentat, spune: 70.000 de volţi, adaugă pe o voce înaltă. La următoarea staţie coboară mereu, probabil locuieşte în zonă. În urma lui se răsuflă a uşurare.
Vânzătorii de mărunţişuri apar şi ei, dar când te apropii de Obor. Au poezii învăţate pe rost, rime ale lor, iar călătorii cumpără cele mai neaşteptate lucruri, sunt pretenţioşi, pun întrebări, îi fac pe micii negustori să-şi scormonească sacoşele soioase în căutare de pixuri, carioci, şosete, baterii sau o oarecare copertă de buletin.
Două pensionare care merg la Obor au o discuţie despre gene. Prima o acuză pe a doua că foloseşte gene false la vârsta asta, în timp ce femeia se apară: nu sunt false, sunt genele ei, uite, poţi să încerci. Pune mâna şi se trage singură de gene. Vezi că nu se rup? Recunoaşte apoi care e secretul: o nepoată i-a făcut cadou un tratament care e foarte eficient, dar e şi foarte scump. Nu e pentru pensia lor, vezi bine. Scump, teroare! Se dă cu el de o lună. Prima pensionară nu crede, pur şi simplu nu crede, aşa că instaurează legea marţială a tăcerii.
Se tace deci. Se tace şi se merge mai departe. Tramvaiul alunecă acum prin zona Tei. Peştii şi vagabonzii, şmecherii şi puradeii, toată lumea doarme la ora asta, ce credeai?, dar îi vei întâlni la întoarcere, seara, când zona e a lor. Deocamdată, doar corporatişti şi pensionari. Prin toate pliurile tramvaiului stau gunoaie, coji de seminţe, resturi care s-au ascuns acolo la curăţenia superficială care are loc probabil târziu în noapte. Priveşti gunoaiele alea cumva cu drag, cu duioşie, într-un fel fac parte din viaţa ta, aşa cum fac parte din viaţa ta şi resturile din staţia de tramvai unde vei coborî, pe care le-a deşertat acolo un om al străzii acum două săptămâni şi pe care nu le-a mai curăţat nimeni până azi.
Eşti aproape de destinaţie, te ridici, admiri în trecere lacul, pe malul căruia noaptea se produc mici indescreţii, şi apoi parcul mic de cartier în care nu intră nimeni, dar care totuşi e păzit de doi paznici plictisiţi. La staţia unde trebuie să cobori vezi de la distanţă că s-a instalat un alt om al străzii, mult mai înalt şi mult mai tânăr, care pur şi simplu stă pe trotuar, trist şi conştient ca un martor la un accident, înconjurat de câteva plase. Tramvaiul nu opreşte de data asta şi bărbatul te urmăreşte cu privirea. Acum ştii că e o dimineaţă din aia intergalactică, urmează casa de pariuri pe care e anunţată „Cupa Nu-ştiu-care“, apoi tipul curentat, care-şi dă jos cămaşa, vânzătorii de mărunţişuri, nu, nu are marker verde, degeaba caută, că nu va găsi, şi pensionarele, genele, nu, nu sunt false, sunt genele ei, îţi vine să îi spui, trage-o de ele.
Pentru că ai mai auzit toate astea, le-ai mai văzut, le-ai mai mirosit, ai mai fost o dată aici, încă o dată şi încă o dată, e de fiecare dată acelaşi traseu, de fiecare dată acelaşi tramvai din care nu poţi să cobori deocamdată, de fiecare dată aceiaşi oameni, aceleaşi neputinţe. Singurul lucru sigur e că nimeni, absolut nimeni nu ştie cât va dura această dimineaţă bizară.
Se încarcă comentariile...
