O mică firmă de familie din Franţa, şase angajaţi, ceva în domeniul tipăriturilor; au pus un anunţ de angajare pentru un job mărunt în depozit. Printre alţii, s-a prezentat şi o cetăţeancă însărcinată în luna a şaptea. Când a văzut-o, patronul i-a spus de la început că nu o poate angaja, fiindcă acolo e muncă fizică. Cetăţeanca s-a dus glonţ la tribunal şi a depus plângere împotriva patronului. Patronul a spus judecătorilor că erau pachete cu tipărituri care trebuiau mutate de colo a€“ colo, încărcate în maşini, şi, prin urmare, nu avea cum să o angajeze pe cetăţeancă însărcinată pe un astfel de post. Judecătorii au analizat, au dezbătut şi au ajuns la concluzia că doamna a fost discriminată şi afectată emoţional de refuz, şi l-au condamnat pe patron să-i plătească despăgubiri. Patronul a rămas cu gura căscata, după care a dat faliment, fiindcă în loc să muncească în depozitul lui, a trebuit să umble prin tribunale, să plătească avocaţi şi compensaţii emoţionale. Ziarele au scris pe larg despre asta şi televiziunile au luat interviuri patronului şi cetăţencei, care au devenit mici vedete fără să vrea. Cetăţeanca născuse între timp.

Legislaţia din Franţa, din Italia şi din alte câteva ţări, e foarte asemănătoare cu cea de aici când e vorba despre discriminare. Tendinţa este să se generalizeze la nivel european, aşa că vorbim despre acelaşi lucru. Dacă nu eşti foarte, foarte atent la ceea ce scrii şi ce spui, poţi produce suferinţe psihice unora şi altora, şi apoi tu trebuie să demonstrezi că nu e aşa şi să vii cu probe în instanţă. Sigur, dacă nu ai altceva de făcut, poţi să-l dai şi tu în judecată pe suferind, spunând că şi el te-a afectat emoţional pe tine.

Şi uite aşa ajungi să nu mai discuţi omeneşte cu candidaţii, ci oficial, instituţional, de la instituţia Angajator la instituţia Candidat, cu notiţe îndosariate pentru a putea fi arătate judecătorului în caz de, cu martori, la o adică. Şi sigur că nu-i vei mai spune candidatului că dacă are un inel în nas te gândeşti să nu-ţi sperie clienţii, ci va trebui să-i zici că nu-l poţi angaja fiindcă e supracalificat. Altfel, va trebui să dovedeşti la tribunal că un client s-ar putea speria de inelul din nasul cuiva. Şi să vă văd cum faceţi asta... Şi asta nu e tot. În Franţa, din nou, un avocat bun a demonstrat în tribunal că „œsupracalificarea” nu poate să fie un motiv de respingere, atâta timp cât candidatul acceptă condiţiile impuse şi oferta făcută unuia mai puţin €„calificat”. Ceea ce este cât se poate de logic, fie vorba între noi. Aşa că aceia care folosesc frecvent trucul cu „€œsupracalificarea” să se gândească bine.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu m-aş simţi lamentabil în postura de candidat dacă aş vedea că cel cu care stau de vorbă se teme de mine şi de ce aş putea să-i fac încă înainte să mă cunoască. Şi să nu mai ştiu dacă ceea ce îmi spune e adevărat, sau o face doar că să nu îşi asume vreun risc şi să fie acoperit. Mie, ca om raţional, mi se pare destul de clar ce am de câştigat şi de pierdut atunci când cineva îmi spune clar şi direct ce îi place şi ce nu la mine, de ce nu mă potrivesc unde eu credeam că aş fi angajatul de vis. Mi s-ar părea că învăţ ceva ce îmi va fi util a doua zi. Însă, în primul rând, nu aş vrea să intru cu forţă în casa cuiva căruia nu-i place de mine, indiferent din ce motiv, doar pentru că legea mă poate împinge de la spate pe uşă să intru împotriva voinţei lui.

Interesant e că aproape toată lumea tânjeşte după „tratament uman” din partea firmei, după „relaţii umane” în interiorul acesteia, însă numai DUPĂ ce semnează contractul de muca. La angajare, însă, trebuie să fie intervievat de nişte roboţi, eventual şi cu nişte procurori în camera de alături, gata să intervină...