Timp suspendat. Ciprian Apetrei (Invitaţii ZFR)

„Nu este comod sa petreci mult timp în propria companie. Niciodată nu a fost. În epoca multiplicării formelor de comunicare şi de transport, tot globul ne stă la dispoziţie pentru a fugi de noi înşine. Pandemia ne-a pus, însă, piciorul în uşă.”

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată:

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt de pe Zoom France Roumanie este scriitorul Ciprian Apetrei*.

Vom reuşi sa citim scrisoarea pe care ne-a trimis-o Epicur?

O pauză  pe care să o petreci cu tine însuti.  Un timp oferit pe neaşteptate. Dar nu gratuit. A venit la pachet cu o frică uitată şi cu suspendarea unui mod de viaţă liniştit şi în securitate.

Dar nu este comod sa petreci mult timp în propria companie. Niciodată nu a fost. În epoca multiplicării formelor de comunicare şi de transport, tot globul ne stă la dispoziţie pentru a fugi de noi înşine. Pandemia ne-a pus, însă, piciorul în uşă. 

După un timp al baletului identitar, ne-am repezit la comunicare. Cum ar fi fost criza fără Internet? Bine ca nu am fost nevoiţi să ne întrebăm asta. Legăturile cu celălalt au devenit mai puternice. Au devenit şi mai valorizante, pentru el şi pentru noi?

Celălalt este cel care îmi seamănă?  O întrebare clasică a filosofiei, cu trei dezvoltări posibile. Celălalt este creaţia mea, reflexul meu demiurgic, sau este cel de care mă apropii pentru că avem valori comune sau este cel de care mă sperii, şi atunci îmi definesc astfel identitatea, dincoace de el.

Un exerciţiu global de solipsism, în care toţi avem dreptate. Dar un solipsism în permanentă comunicare, iată o varianta nemaivăzută. Covido ergo Zoom, spune bine o glumă care circulă în aceste zile.

Comunic deci exist, dar cât este cugetare din ceea ce comunic? Şi cât va rămâne din efemerul celor trimise pe calea undelor în lumea întreagă? Câte gânduri care au călătorit vor prinde, undeva, rădăcini?

Poate niciunul, dar pare greu de crezut. Într-un fel, nici nu contează. Forţa vindecătoare a cuvântului poate fi suficientă. Ne-am ţinut unii pe alţii într-o viaţă semivirtuală, din care ieşim aproape cu bine.

Ne-am cultivat fiecare grădina, aşa cum ne-am priceput. Am pus plante noi sau doar am mai înlăturat din buruieni? Şi ce vom face cu ea mai departe?  Probabil că vom face ceea ce am făcut dintotdeauna. Nu cred într-un nou profetism. Ne vom duce aceleaşi întrebări şi obişnuinţe cu noi.

Sau poate vom schimba ceva, aşa cum ne place să promitem după ce scăpăm de o suferinţă. Ne poate ajuta un text vechi, al unui filosof din alte timpuri. Epicur, ale cărui cărţi,  se pare foarte multe, s-au pierdut. Nu era Internet pe atunci. 

S-a păstrat o scrisoare către un discipol, Meneceu. Un text scurt şi clar, potrivit lecturii grăbite de astăzi.  Se parcurge în doua ore pe un ecran de tabletă sau de telefon.

Epicure ne învaţă că trebuie să ne domolim dorinţele, acesta este secretul fericirii. Să discernem între dorinţele naturale, dintre care o parte sunt necesare şi cele care sunt non-naturale, care ne impun sa alergăm după scopuri care nu ne aparţin. Porţi pe care le deschidem larg către propria nefericire.

Pare o critică o societăţii de consum. Dacă nu ne oprim din cursa de satisfacere a unor dorinţe care nu încetează să se multiplice, nu vom fi niciodată mulţumiţi. Ataraxia ne permite sa fim fericiţi. Lipsa tulburării din suflet. 

Pandemia a fost un timp care ne-a permis să ne revedem dorinţele şi speranţele. Să apreciem ceea ce este cu adevărat important. Să ne debarasăm de ceea ce este superfluu. O pauză cu noi înşine.

Vom păstra aceasta invitaţie la înţelepciune epicuriană?  Sau ne vom rearunca în vâltoarea lumii, care ne înstrăinează de noi înşine?

Despre Meneceu nu au rămas mărturii. Nu ştim cât de mult i-a folosit scrisoarea lui Epicur. Dar putem vedea la ce ne va folosi nouă. Încercări vor mai fi. Pe data viitoare!

*Noţiţă biografică

Ciprian Apetrei este profesor de filosofie şi jurnalist, stabilit în Franţa. Ca orice ploieştean, este pasionat de politică. Colaborează cu mai multe publicaţii din România. Fondator al platformelor independende de jurnalism Marginalia şi RoZoom Press. Este autorul volumului de povestiri L’Homme à sa fenêtre. Iubitor de fotografie.