Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Sedentari în galop prin imensitatea reţelelor sociale, constrânşi la intimitate în faţa spaţiului public interzis, cum s-a redesenat raportul nostru cu sinele şi cu ceilalţi ?

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt /Zoom France Roumanie este poeta Roxana Sicoe-Tirea*.

Roxana Sicoe-Tirea - Mobilitatea ca funcţie vitală

În mod oficial, trăim într-o lume a statisticilor: procentaje copleşitoare ilustrând viaţa, moartea, cel mai mărunt gest cotidian, înclinaţiile biologice, psihologice, drumurile drepte şi devierile. Informaţiile se succed şi se şetrg reciproc într-un carusel hipnotic destinat să ne imunizeze conştiinţele.

Mi-am petrecut ultimele luni îmblânzind cadrul digital, adaptându-mi transmiterea mesajelor înspre studenţi „confinaţi”, la rândul lor, în propriile spaţii, în propriile poveşti şi idei despre perioada aceasta. Într-o ţară considerată bogată, Franţa, am constatat dificultăţile tinerilor în vreme de pandemie: unii nu urmează cursurile pentru că trebuie să se ocupe de fraţii şi de surorile mai mici, alţii şi-au luat slujbe pe care nimeni nu le dorea profitând de robusteţea vârstei; unii nu reuşesc să îşi achite factura de internet, alţii împart un calculator cu părinţii care muncesc de acasă. Apoi vin „ceilalţi”, cei ce rămân la fel de îndepărtaţi de ţara lor de origine ca de cea de primire. Cum rămâne cu rătăcirile noastre când o invizibilă formă de viaţă roade pe dinăuntru lumea complicată, interdependentă, pe care am reuşit să o construim?

Aceste momente ne-au adus prilejul de a formula un răspuns la o asemenea de întrebare, pentru că fiecare a devenit străinul-pericol al celuilalt. Astfel, străinul-pericol nu a mai fost doar cel care vorbea o limbă seducătoare ce îl trăda la fiecare frază, cel care se plângea de obiceiuri alimentare bizare, de răceala privirilor, de dispreţul din gesturi, ci omul de aproape, soţul, soţia, copilul, nepotul sau prietenul; a fost cel care trebuia să păstreze distanţa, uneori la multe zeci de kilometri, din dragoste şi din grijă, conştient că se poate oricând transforma în îngerul morţii. Confinarea ne-a plasat în această postură neaşteptată şi noile tehnologii şi-au afirmat, din nou, hegemonia lor paradoxală: a domina servind, a te apropia ţinându-te departe, fără contact, dar conectat, iar jocul de cuvinte s-ar putea prelungi la nesfârşit.

În tot acest timp, la câteva sute de kilometri, mii de oameni şi-au continuat încercările disperate de a trece graniţele pe care fiinţa umană le face şi le desface de secole pentru a se proteja, pentru a-şi pune la adăpost bogăţiile, şi aşa efemere, identităţile, oricum instabile. Vial, Calais, Lampedusa sunt crăpăturile din punţile ce unesc, iar pandemia nu a făcut decât să le înmulţească. A fugi, a accelera, a se grăbi, a se regăsi într-un spaţiu impersonal: pentru cei care şi-au petrecut confinarea departe de casă, închisoarea a fost una dublă, cu pereţii înconjuraţi de ziduri de neputinţă şi de aşteptare crescând zi după zi, întunecând perspectiva şi ideea de posibilitate.

Singuri, în faţa unei insurmontabile piramide imateriale, am avut ocazia să măsurăm amploarea disperării de pe drumurile adăpostind fiinţe ce înaintează fără să îşi numere paşii pentru a scăpa de război, de foamete sau de condiţii climatice insuportabile. Am avut ocazia de a estima cu mai multă precizie greutatea unui punct mort, a unui impas, a unei bariere, precum şi importanţa circulaţiei oamenilor, a alimetelor, a mărfurilor. Va avea asta un impact asupra modului nostru de gândi, de acum înainte, deplasările? Vom şti oare să găsim un echilibru între hiperventilaţie şi asfixie, evitând traseele inutile, dar şi blocarea porţilor a căror deschidere ar putea salva vieţi? Criza actuală ne arată că mobilitatea este o funcţie vitală a omenirii, că a o menţine în stare de bună sănătate devine o obligaţie planetară şi o altă acţiune care ne invită să părăsim orice formă de inerţie mentală.

*Roxana Sicoe-Tirea, născută la 10 aprilie 1981, la Hunedoara, este cercetător la Universitatea Versailles şi trăieşte în Franţa din 2004. Autoare a studiului Du pouvoir dictatorial au mal moral, une etude du roman africain francophone depuis 1968 (Harmattan, 2014), a studiului monografic Exerciţii de libertate (Şcoala Ardeleană, 2014), şi a volumelor de poeme, A şaptea dimineaţă a lumii şi OKII, (Limes, 2005 şi 2013) traducătoare, iniţiatoare a numeroase proiecte culturale prentru promovarea autorilor şi a artiştilor români în străinătate, conduce colecţiile Francophnies şi Doina (Rafael de Surtis - Franţa).