Timp suspendat. Grégory Rateau (Invitaţii ZFR)
0
„În acest climat de repliere naţională, de paranoia generalizată, de inegalităţi strigătoare la cer şi de şomaj pentru o bună parte, tensiunile s-au amplificat văzând cu ochii. Unii au preferat să bagatelizeze totul, să urle pe reţelele sociale, ajungând până la a denatura sensul unor cuvinte precum dictatură, privare de libertate, stat poliţienesc, fără să se întrebe o secundă ce e de făcut cu faimoasa libertate evocată.“
Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.
Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv.
Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.
Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată:
1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?
2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?
3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?
Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt Zoom France Roumanie este scriitorul Grégory Rateau*.
„Nu suntem de neînlocuit...”
Izolare la domiciliu.
Nu e uşor să cântăreşti greutatea acestui cuvânt, sau măcar capacitatea lui de rezonanţă în vieţile noastre, şi mă gândesc desigur la momentul când l-am auzit prima oară, fiind apoi preluat în buclă de televiziuni, devenind subiectul numărul unu al tuturor specialiştilor improvizaţi de pe internet. Când vestea a fost planetară, constrângând populaţia lumii întregi să rămână acasă pentru binele tuturor s-a văzut, reacţiile au fost foarte diverse. A trebuit să fie instaurată starea de urgenţă, cu penalizarea celor care nu respectau reglementările, pentru ca să ne resemnăm, în marea noastră majoritate, la acceptarea stării pe loc.
În acest climat de repliere naţională, de paranoia generalizată, de inegalităţi strigătoare la cer şi de şomaj pentru o bună parte, tensiunile s-au amplificat văzând cu ochii. Unii au preferat să bagatelizeze totul, să urle pe reţelele sociale, ajungând până la a denatura sensul unor cuvinte precum dictatură, privare de libertate, stat poliţienesc, fără să se întrebe o secundă ce e de făcut cu faimoasa libertate evocată. Ca să nu mai vorbim de faptul că o dictatură ne-ar fi privat chiar şi de dreptul de a ne ofusca.
„Ceilalţi“ erau deopotrivă departe de noi dar şi atât de omniprezenţi, sau mai rău, ne contaminau simbolic cu gândirea lor anxiogenă care ne invada sufrageriile, fiindcă îi lăsam, nu-i aşa, să intre nestingheriţi. Angoasele lor deveneau şi ale noastre. Izolarea în societăţile noastre era un fapt destul de relativ, de unde şi dificultatea de a trăi cu şi fără ceilalţi. Frica de a rămâne doar cu noi înşine era şi ea un obstacol în a face linişte şi a ne deconecta. Liniştea şi retragerea, amândouă necesare pentru a găsi drumul spre tine însuţi şi pentru a te proteja de agresiunile lumii exterioare.
Chiar moartea devenea un lucru banal, ordinar, cifre peste cifre peste cifre. Ajungeam până şi la performanţa de a ierarhiza, la rece. De o parte, cei care aveau dreptul să trăiască în funcţie de vârsta pe care o aveau şi, de cealaltă parte, cei care aveau doar dreptul să-şi dea sufletul, dacă se putea şi fără să facă valuri.
Ieşirea din izolare, întoarcerea la normalitate – dacă sunt cu putinţă şi chiar de dorit – sunt amânate pe zi ce trece. Retrospectiv şi fără reculul necesar, cred că pandemia ne-a învăţat măcar un lucru, să fim mai umili, să acceptăm că nu suntem, fiecare în parte, de neînlocuit. Odată cu acest stop cadru şi această pauză generală, lumea şi biodiversitatea ei respiră în sfârşit fără noi şi evident cu mult mai uşor decât atunci când activităţile noastre le sufocau în numele productivităţii sacrosante.
Altfel, unii chiar au ştiut să profite pentru a-şi reapropria un pic din timpul furat, muncind în alt mod, adaptându-se, disciplinându-se din proprie voinţă. Au reaşezat priorităţile, concentrându-se mai mult pe cei apropiaţi, privilegiind starea de bine.
Totuşi, bilanţul e trist, pentru că, pe lângă alte victime colaterale, numeroase meserii au fost afectate serios, şi mă gândesc mai ales la artişti, situaţia privindu-mă şi pe mine. Actorii de teatru şi de cinema, muzicienii, scriitorii, toţi cei care nu se pot opri din a crea chiar dacă lumea din jur e în stop cadru, ei nu pot nimic abandona. De multe ori sunt constrânşi să-şi găsească tot felul de job-uri doar pentru a subzista şi pentru a continua să ne facă să visăm, să gândim şi să ne emoţionăm.
Primul reflex este cel de a poetiza, această atmosferă de sfârşit de lume care ne invită la introspecţie poate fi catartică: strazile goale, cântecul păsărilor, o emoţie stranie şi euforizantă. Dincolo de acest tablou romantic ceva m-a bulversat profund, toate spaţiile de cultură închise cu lacătul, librăriile pustii, toate evenimentele culturale care au fost anulate. Au dispărut cărţi, filme de abia născute care au murit în faşă, spectacole de teatru abandonate, munca de ani întregi redusă la neant sau închisă într-un sertar, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
Ce soartă vor avea cu adevărat cei din domeniul culturii? Cum vor reuşi artiştii să-şi promoveze iarăşi rodul muncii lor atât de dificile, adesea prea puţin recunoscută la justa ei valoare?
Literatura m-a salvat de nenumătate ori dar mă obsedează o întrebare, dacă ea se va regăsi şi după, în sensul transmisiunii şi a continuităţii artei?
Deocmandată suntem cu toţii în aşteptare, înconjuraţi de întrebări fără răspuns, cu gândul supravieţuirii şi în special cu speranţa în existenţa unui după.
Notiţă biografică
Grégory Rateau are 35 de ani. S-a născut în regiunea pariziană, este pasionat de călătorii şi de literatură. De câţiva ani s-a stabilit în România unde este scriitor, redactor-şef al LePetitJournal.com Bucarest şi cronicar de radio. În 2017, povestirea sa Hors-piste en Roumanie a fost nominalizată la premiul Pierre Loti pentru cea mai bună povestire de călătorie. Tradusă în România la editura Polirom, Hoinar prin România: jurnalul unui călător francez a cunoscut un larg succes de public şi de critică.
Primul său roman, Noir de soleil, publicat la editura Maurice Nadeau vorbeşte despre criza unui cuplu din Liban pe fundal de război şi concurează pentru premiul France-Liban.
Se încarcă comentariile...
