Sibiu 1989 (III): Teroriştii din sala de sport

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mărturia locotenent-colonelului (r) Victor Manfred Burtea despre masacrul de la Sibiu, din decembrie 1989, a ajuns la episodul 3.

 Începe calvarul detenţiei, ca ostatic-terorist, în sala de sport a UM 01512, unitate comandată de locotenent-colonelul Aurel Dragomir. Burtea s-a destăinut revistei „Vitralii" în 2010.

„Treptat, la gardul din spatele Inspectoratului Judeţean al MI au fost adunaţi peste o sută de ofiţeri şi subofiţeri. Cu toţii arătau jalnic: bătuţi animalic, plini de sânge, cu hainele rupte... Am fost aşezaţi în coloană şi, sub escortă, am început deplasarea spre incinta UM 01512. Pe stradă am văzut atunci trupurile colegilor de la Miliţie, căzuţi în poziţii groteşti de-a lungul gardului UM 01512.

Nu voi uita niciodată imaginea cadavrului locotenentului Ion Corlaciu, un tânăr ca bradul, ofiţer bine apreciat profesional, din cadrul Serviciului Circulaţie Rutieră. Zăcea pe trotuar, întins pe spate, cu pieptul plin de sânge, cu ochii larg deschişi, mirat parcă de ce a putut să i se întâmple. La cinci metri mai departe, am păşit peste cadavrul căpitanului Voicu, apoi a trebuit să trecem pe lângă alţi şi alţi colegi, băieţi admirabili, alături de care muncisem, împreună cu care jucasem fotbal... Ei erau morţi. Căzuseră nu luptând pentru Patrie, aşa cum se obligaseră prin Jurământul Militar, ci victime ale unui comandant bezmetic, care a sperat să obţină o glorie personală prin crimele pe care le-a ordonat şi pentru care a rămas nepedepsit.

Coloana noastră de «deţinuţi» a continuat să înainteze. Am intrat pe poarta principală a UM 01512 şi am fost dirijaţi spre «Sala de sport», o clădire semănând cu un hangar. Am fost aliniaţi în faţa clădirii, în această acţiune elevii militari din aşa-zisa escortă împărţind cu dărnicie lovituri cu patul armei. Am intrat apoi în incintă. Lângă intrare era o prelată militară, pe care am fost obligaţi să depunem toate obiectele de valoare pe care le aveam asupra noastră: inele, verighete, lănţişoare de aur, ceasuri de mână, bani lichizi, chei de maşină etc.

Nu s-a făcut nici un inventar, nu s-a întocmit un act de confiscare, nimic. Nici unul dintre noi nu am mai revăzut vreodată obiectele respective. Unde sunt? Această acţiune nu seamănă a tâlhărie? Nu seamănă, ca două picături de apă, cu deposedarea de valori a nefericiţilor care erau aduşi în lagărele naziste de exterminare?

Noi, cei aproape 200 de «prizonieri», am fost aşezaţi pe podea, aliniaţi, la circa un metru unul de celălalt, cu mâinile la ceafă. În faţa noastră a fost postat un pluton de elevi-militari, dotaţi cu automate AKM, cu glonţ pe ţeavă. Judecând după epoleţii lor, fără grade, am înţeles că erau din anul I. Cu siguranţă, nu făcuseră mai mult de o şedinţă de tragere în poligon. Acum aveau privilegiul de a avea în faţă ţinte vii, nu panouri din carton.
Era 22 decembrie în jurul orelor 18. Se întunecase. Soseau mereu noi «deţinuţi». Erau jefuiţi la intrare şi apoi erau aşezaţi lângă noi, tot cu mâinile la ceafă. Poziţia aceasta, în şezut cu mâinile la ceafă, devenise insuportabilă. Fiind sub ameninţarea armelor, trebuia însă să ne supunem. În jurul orelor 22 a apărut un colonel de la UM 01512, în ţinută de luptă: încins cu diagonală, cizme înalte lustruite, cască de oţel pe cap. El le-a ordonat elevilor să ne lege mâinile la spate (cu sfoară de sac), procedând «cu maximă vigilenţă». Sincer, era un progres. Poziţia cu mâinile legate la spate era mai confortabilă decât aceea cu mâinile la ceafă.

Au început să apară o serie de probleme la care cei ce ne reţinuseră nu se gândiseră din vreme. Eram răniţi, plini de sânge, sub un puternic stres psihic. Mulţi eram îmbrăcaţi doar cu cămaşa de pe noi. Începuse să se instaleze hipotermia. Era, totuşi, sfârşit de decembrie! Mai mult decât atât, toată noaptea de 22 spre 23 decembrie, TAB-urile de pe perimetrul exterior au tras necontenit. Împotriva cui oare, din moment ce «teroriştii» erau arestaţi şi se aflau sub pază în sala de sport? Evident, trăgeau în toate părţile pentru a menţine atmosfera de teroare, de presiune psihică, pentru a simula apărarea împotriva unui atac asupra unităţii. Acesta era pentru noi pericolul cel mare: înscenarea unui atac având drept scop «eliberarea teroriştilor», care le-ar fi permis să ne împuşte pe toţi pentru a preveni o eventuală «evadare».

O altă problemă «neprevăzută» era aceea a satisfacerii nevoilor fiziologice. Într-unul din capetele sălii exista un grup sanitar cu patru cabine. Cel care avea nevoie să îl folosească trebuia să se anunţe, era apoi escortat de doi militari la toaletă, unde rămânea cu uşa deschisă, apoi era condus înapoi la locul său şi mergea următorul. Se poate face un calcul cât dura «procedura» la peste 200 de oameni."

Grigore Cartianu este director editorial "Adevărul"

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite