Cea mai mare dorinţă a lui e să te izoleze de cei de lângă tine şi să te întoarcă împotriva lor. Înainte de toate, teroristul divide. Războiul nu se poartă între creştini şi musulmani, ci între orice formă de civilizaţie care a construit ceva şi ura care distruge totul. Dumnezeul unui terorist e lipsa oricărui Dumnezeu, a oricărui reper moral, a oricărei forme de empatie faţă de seamăn. 

La o singură zi după atentatul din Paris, tema cea mai aprinsă de discuţie era dacă un român trebuie să pună steagul Franţei la poza de profil, în semn de solidaritate. „Ce, ei şi-au schimbat pozele când s-a întâmplat la noi tragedia de la Colectiv?”, întreabă unii. Alţii îşi declară public scârba faţă de francezi, care sunt „corciţi” şi ne privesc de sus. De-abia trecuţi dincolo, morţii lor se înfruntă într-un meci cinic cu morţii noştri. Pe margine aşteaptă victimele din Beirut, considerate a fi nedreptăţite de liberul arbitru al suferinţei.

Poliţia gesturilor publice veghează, stabilind rigori de manifestare. Reacţia fiecăruia la tragedii nu mai e un drept personal, tinde să devină o datorie. Toţi, fără excepţie, ne simţim mişcaţi de dramele celor pe care-i simţim mai apropiaţi, atât sufleteşte, cât şi din punct de vedere geografic. Plânge cineva la fel dispariţia unui părinte şi pe cea a unui necunoscut? Niciodată. Un psiholog ar spune că, pe măsură ce dispărutul ne e mai apropiat, sporeşte angoasa pentru propria moarte, un sociolog ar explica asta prin legea „kilometrului sentimental” şi probabil că ambii ar avea dreptate. Să-i spui însă altuia ce să simtă şi cum să plângă e ca şi cum te-ai duce la un priveghi doar pentru a măsura durerea celor îndoliaţi, mustrându-i pe participanţi că n-au plâns la fel şi pentru mortul din partea cealaltă a oraşului.

Nu trebuie să priveşti mai departe de Facebook ca să înţelegi că unele dintre obiectivele teroriştilor au fost îndeplinite.

Articolele autorului pot fi citite pe adriangeorgescu.ro