Teroarea înseamnă aşteptarea loviturii şi nu lovitura în sine. Imaginile străzilor din Bruxelles aproape depopulate sunt aproape la fel de înspăimântătoare ca imaginile din Parisul serii în care au avut loc atentatele. Un oraş în care oamenii ar rămâne săptămâni sau luni ascunşi în case este adevăratul infern, pentru că într-un astfel de spaţiu s-ar muri în fiecare secundă. Până la urmă, oraşul e un loc în care mulţi oameni aleg în fiecare zi să trăiască împreună.

Apar Centre de Criză şi Organizaţii de Coordonare pentru Analiza Ameninţărilor, comunicate care spun că „ameninţarea este serioasă şi iminentă” (totuşi, cum poate fi o ameninţare iminentă?). La fel este şi moartea fiecăruia dintre noi: un eveniment serios şi iminent. Poliţia din Bruxelles face apeluri către populaţie să stea în case, oamenii să nu se strângă, nu mai dea informaţii pe reţelele sociale despre mişcările de trupe. Copiii mici sunt rugaţi să nu plângă, cei nenăscuţi să nu se foiască în pântece.

Pe măsură ce alerta ajunge la nivelul 4, cel maxim, viaţa tinde spre gradul ei zero, care nu e moartea, ci ceva mult mai rău: paralizia în sânul fricii, izolarea. Ieri, oamenii au reacţionat cu umor, postând pe Twitter poze cu pisici. Au fost arestaţi 16 oameni, dar principalul căutat nu era printre ei. Ce va fi astăzi? Dar mâine? Va fi nevoie de  toate cele nouă vieţi ale pisicilor din social media pentru a-l prinde? Se va termina teroarea odată cu prinderea sa? Sunt întrebări la care autorităţile răspund prin: „Şşşş, nu ne deranjaţi, sunt tancuri pe stradă pentru liniştea voastră”.

Butada lui Sartre, cum că infernul ar fi ceilalţi, e depăşită. Astăzi, infernul sunt mai ales unii dintre ceilalţi. Care?  Aici e treaba perversă: nu se ştie cu siguranţă, dar se caută permanent răspunsul, din uşă în uşă. Teroarea înseamnă de fapt că nu te mai poţi uita în ochii altuia fără să te întrebi dacă atunci când va deschide geanta nu va scoate o mitralieră. De la un moment dat încolo, nici nu te mai întrebi conştient, devine un reflex.  

În timpul Revoluţiei Franceze, a existat Regimul Terorii, care a durat ceva mai mult de un an, perioadă în timpul căreia aproape 40.000 de oameni au fost omorâţi. Călăii de azi puteau fi victimele de a doua zi. Oamenii se omorau programatic, în numele unui interes abstract, totuşi măreţ: puterea. La apogeul terorii, nici nu-i mai puteai spune astfel, pentru că francezii se obişnuiseră într-atât cu ea, încât nici nu mai întorceau capul când, la câţiva metri de ei, se rostogolea de pe eşafod căpăţâna vecinului.

Poate că asta e adevărata teroare: să te obişnuieşti atât de bine cu frica, încât să o resimţi ca pe ceva normal şi de neevitat.

Articolele autorului pot fi citite pe adriangeorgescu.ro