Teribilul rechizitoriu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când am dat numele, titlul filmului „Ticăloşii“, inspirat de romanul meu „Ciocoii noi cu bodyguard regizorului de excepţie Şerban Marinescu, credeam că „Ticăloşii“ sunt o pătură superpusă, nocivă, demnă de a fi înfierată, dar încă subţire.

Nu bănuiam că proliferarea ticăloşilor se va produce cu atâta repeziciune şi cu atâta forţă şi va cuprinde întreaga ţară de la un capăt al altuia al ei, organizându-se într-un sistem, tot repede consolidat, în toate straturile societăţii întregi, încât astăzi nu se mai miră nimeni că sistemul a devenit nu numai paralel, dar şi dominant.

Am terminat întreaga Trilogie a „Ciocoilor“ - „Ciocoii noi cu bodyguard, „Ultimul Bal la Şarpele roşu“ şi „Carnavalul cătuşelor“ - în urmă cu aproape zece ani. Timpul scurs de atunci, atât de scurt totuşi, a îngăduit ticăloşilor să-şi consolideze sistemul, transformând corupţia într-o caracatiţă statală.

Trilogia „Ciocoilor s-a impus ca o mărturie, filmul „Ticăloşii“ a fost difuzat de mai toate televiziunile, ajuns până la cele locale; ne-am obişnuit şi cu el, actualitatea lui este frapantă, la fel de frapantă cu fiecare nouă difuzare, lumea crede că filmul lui Şerban Marinescu este turnat chiar azi, dar nu mai şochează pe nimeni, ne-am obişnuit şi cu el, nu ne mai miră, aşa cum ne-am obişnuit şi cu corupţia, o caracatiţă printre tentaculele căreia începem să ne obişnuim să ne strecurăm viaţa.

A apărut tragedia fetiţei de la Caracal, ca plânsul înăbuşit umilitor, după cazul Sorinei, să se transforme brusc într-un hohot şi strigăt cutremurător ca o explozie. La această explozie determinantă a fost implicarea personală a domnului Alexandru Cumpănaşu, fulgerat sângeros el însuşi de tragedie prin faptul că tragedia a afectat propria lui familie, dar şi capacitatea şi forţa de persuasiune a lui, gazetar cu vocaţie socială şi cu o profundă competenţă în spaţiul relaţiilor internaţionale, diplomatice ale României, preşedintele Coaliţiei ONG-urilor întemeiate pe doctrina patriotismului nobil şi a rolului verticalităţii şi apărării identităţii naţionale.

Implicarea acestui intelectual însufleţit şi de virtutea apostolatului în denunţarea climatului corupt şi coruptibil dominant – repet – l-a condus pe acest intelectual la un rechizitoriu teribil, făcut fără niciun fel de menajamente întregii societăţi corupte, întregului sistem corupt şi coruptibil, la un teribil rechizitoriu, la radiografia clarvăzătoare a înfăţişărilor corupţiei.

Niciodată până la acest rechizitoriu, societatea românească şi, mai ales societatea din ultimii 15 ani, n-a cunoscut un atât de copleşitor, tulburător, de cutremurător manifest.

Eu văd în acest teribil rechizitoriu un prag al revoltei peste care nu se va putea trece cu uşurinţă, dincolo de toate disperatele încercări ale politicianismului electoral pe care le întreprinde cu viclenie spre a tempera efectele revoltei.

Teribilul rechizitoriu poate să conducă la trezirea din amorţeala obişnuinţei cu răul şi cu păcatul resemnării.

P.S.1:

Mi-amintesc că la prima vizionare a filmului „Ticăloşii, ţinută într-o sală de proiecţie a fostului minister comunist al Tineretului, împreună cu Şerban Marinescu, regizorul filmului, am chemat reprezentanţii de atunci ai mediei, oficialităţi administrative şi chiar academice; din partea Academiei Române au participat domnul academician Ionel Haiduc, preşedintele Academiei, care trăia şi a trăit în umbra predecesorului său, şi domnul academician Dan Berindei, şeful Secţiei de Istorie. La aprinderea luminii în sală, după ultima fotogramă, a urmat o linişte a singurătăţii oceanice. Am îndrăznit să invit, mai mult şoptit, cuprins şi eu de acest frig al singurătăţii, pe spectatori să ia cuvântul, dacă doreşte cineva. N-a dorit nimeni! De lângă domnul academician Dan Berindei, o doamnă ca un lujer a ridicat mâna... şi doamna s-a ridicat şi a spus că este doamna Berindei, fiică a istoricului Hudiţă, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, ea însăşi victimă a cumplitelor închisori comuniste, începând din anii 1948, când România devenise o  colonie a imperialismului Sovietic, când dânsa  a şi născut în închisoare pe cel de-al doilea copil, Mihnea Berindei, o mare conştiinţă naţională! A apreciat cu glas tremurând de septuagenară curajul filmului şi l-a declarat un eveniment aşteptat de prea multă vreme. N-a mai vorbit nimeni. Intervenţia victimei totalitarismului a umilit tăcerea sălii. A doua zi, am primit cartea doamnei Berindei, fiica istoricului Hudiţă, cu o dedicaţie plină de preţuire, care mă onorează şi mă va onora tot restul vieţii.

Parcă aud vocea lui Octavian Paler din debutul filmului, trimiţând la anii 2004 – 2016.

*

P.S.2:

A trecut în nefiinţă o mare artistă a scenei româneşti, societară de onoare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“, Florina Cercel şi, astfel, au mai rămas în viaţă dintre septuagenarii şi octogenarii cei mari ai Naţionalului, care au jucat până de curând: Draga Olteanu – retrasă la Piatra Neamţ, Adela Mărculescu – octogenară şi Costel Constantin- septuagenar, care mai joacă, Florin Piersic - care şi el mai joacă şi Valeria Gagealov – retrasă în somptuosul apartament al Maricăi Sion, soţia lui Mateiu Caragiale, apartament în care acesta a şi scris „Craii de curtea veche“. Printre cei cu adevărat mari care ne-au părăsit în ultimii ani, în frunte cu nonagenarul Radu Beligan, s-au aflat Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Albulescu, Carmen Stănescu, Damian Crâşmaru, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ilinca Tomoroveanu.

Aceştia au fost, toţi, cei mai mari. Alţi actori la fel n-am mai avut pe scena Naţionalului în ultimii treizeci de ani.

Cu Florina Cercel se stinge o stea a teatrului românesc.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite