Temă de reflecţie pentru candidaţii la alegerile locale: expoziţia „Oraşe româneşti în declin” de la MNAC

Nu este numai o temă de reflecţie, ci şi una de dezbatere. Etapa post-industrială, una de tranziţie spre nimic, reprezintă o realitate dură a României de astăzi. În SUA, aceasta s-a manifestat încă de la sfârşitul anilor '70. La noi, două decenii mai târziu.

„Un strigăt care îmi doresc să fie auzit, deşi vine de departe, din spatele greu accesibil al Palatului Parlamentului", arhitectul Ana Maria Zahariade cu privire la această expoziţie-eveniment.

Sintagma shrinking cities fost tradusă în limba română, mot-a-mot, prin „oraşe în declin". Cel care a făcut traducerea a fost cam indulgent. Mie nu-mi plac eufemismele, mai ales când este vorba de lucruri serioase. Personal, aş opta pentru varianta „oraşe eşuate".

Aflat într-o aripă a Palatului Parlamentului, Muzeul Naţional de Artă Contemporană este cea mai bine păzită instituţie de acest gen din România. Taxa de intrare a fost de 20 de lei, dar aş fi plătit mai mult. Pentru 10 lei în plus, mi s-a permis să fac poze cu telefonul mobil.

Mulţi dintre câştigătorii alegerilor locale din această vară vor prelua administraţiile unor localităţi semi-urbane, ex monoindustriale sau agro-industriale. Nu-i deplângem pe ei, ci pe oamenii care au rămas acolo. 

Îi invităm de pe acum să viziteze expoziţia foto-documentară de la etajul trei al Muzeului Naţional de Artă Contemporană. La intrare, vor găsi pliante ce conţin studiile unor specialişti în domeniu: geografi, arhitecţi, peisagişti, precum şi experţi în dezvoltare şi administraţie locală. Eu am selectat câteva opinii, pe care le voi cita în finalul articolului. Tot la intrare tronează o hartă a României cu localităţile incluse în categoria vizată de expoziţie. 

După Epoca de Aur, a urmat Epoca Fierului Vechi

Pe scurt, un oraş în declin este unul care a trecut în ultimul sfert de secol printr-un fenomen de contracţie urbană, a cărui cauză a fost dezindustrializarea brutală, văzută în trecut ca pe un motor al tranziţiei spre capitalism. Aceste localităţi au pierdut prin migraţie mai mult de 20 de procente din populaţie. Fiecare judeţ al ţării are oraşele lui eşuate. Exemplele cele mai concludente sunt fostele oraşe miniere de pe Valea Jiului.

Pe harta de la MNAC am reperat oraşul meu natal, Feteşti, declarat de Iliescu municipiu în 1995, când încă mai avea ce să ofere în calitate de centru agro-industrial. Nu am fost deloc surprins. 

Comuniştii l-au urbanizat un pic forţat. Nucleul economic al localităţii a fost concentrat în jurul Gării, la o distanţă de aproximativ 5 kilometri de vechea vatră. Drept consecinţă, centrul istoric de pe malul Dunării şi-a pierdut din importanţă, menţinându-se ca un cartier cu un aspect mai degrabă rural, cu denumirea de Feteşti-Sat. Aici, în anul 2016, sunt străzi peste care se aplică primul strat de asfalt din îndelungata lor istorie. 

Înainte de 1989, în Feteşti existau locuri de muncă chiar şi pentru cei care nu doreau. Oferta era destul de generoasă, în raport cu o populaţie nu mai mare de 40 000 de locuitori: trei fabrici- de conserve, lactate şi tricotaje şi un combinat de creştere a porcinelor, astăzi o ruină. A supravieţuit doar fabrica de tricotaje, fiind preluată de nişte investitori italieni. Forţă de muncă ieftină şi calificată pe banii statului român. Cunoaştem povestea. 

În plus de asta, eram nod feroviar. CFR-ul absorbea o mare parte a forţei de muncă: ingineri, mecanici, funcţionari, tehnicieni, muncitori. Buna accesibilitate rutieră şi feroviară este tot cea ne-a mai rămas în prezent. Ai posibilitatea să o ştergi în oricare dintre cele patru zări dacă nu-ţi convine.

Astăzi, suntem un oraş de pensionari şi elevi. Iar pentru elevi este nevoie de profesori. De aceea, cel mai mare angajator din localitate este reprezentat de cele opt şcoli şi trei licee. Un fapt uimitor pe care l-am constatat după un studiu sumar al unor documente de site-ul Primăriei. Tot la capitolul superlative intră şi casele de pariuri. Acestea par a fi cele mai prospere afaceri din oraş, cu o puternică tendinţă de expansiune. 

Anul trecut, una dintre cele mai vechi firme locale, înfiinţată în 1991, a fost cumpărată de celebrul grup RCS-RDS. Paradoxal, abonaţii firmei de cablu şi internet nu s-au simţit deloc onoraţi şi copleşiţi de notorietatea noului proprietar. Cam atât notabil despre divinizatul sector terţiar.

Ne-am lămurit cu era post-industrială, respectiv cu tranziţia de la comunism la capitalism. În timp ce alţii s-au săturat de capitalism, noi încă nici nu l-am gustat. Până aici nu ne-a plăcut. Ce urmează după?

La nivelul administraţiei locale constatăm sfârşitul unei ere. Începe era post-DNA. Acum vom vedea roadele acţiunilor temutei instituţii. 

Avem nevoie de modele de guvernare locală care să anticipeze principalele priorităţi, în condiţiile în care se vorbeşte tot mai mult despre descentralizare.

Feteştiul, cât şi celelalte oraşe în declin, au două mari atu-uri: 1. există loc destul pentru multe îmbunătăţiri; 2. mai rău de atât chiar nu se poate.

Opiniile specialiştilor

• SHRINKING SMART. DECLIN CONTROLAT.  Sorin Ioniţă, expert în administraţie şi dezvoltare locală: O posibilitate de care s-a vorbit mai puţin o reprezintă încurajarea tendinţei naturale de restrângere a aşezărilor cu probleme, dezvoltate nesustenabil, până la nivelul la care acestea se pot re-echilibra, sau vor dispărea. Astfel, statul n-ar mai investi resurse în perpetuarea concentratorilor de probleme sociale, ci ar sprijini activ tranziţia demografică, dureroasă tocmai din cauză că nu poate avea loc dintr-o dată, cu accent pe indivizi şi pe grupurile fără mijloacele pentru a face această tranziţie pe cont propriu.
• RE-INVENTARE. PROFESIONALISM ÎN ADMINISTRAŢIE. Vera Marin, arhitect şi facilitator pentru planificare participativă: Este nevoie de program public naţional prin care autorităţile publice centrale să ofere localităţilor în descreştere acces la resurse umane pregătite să asiste primăriile acelor localităţi pentrU a face planificare pentru re-inventare. 
• PREFACEREA ORAŞELOR SĂRĂCITE. Şerban Popescu-Criveanu, arhitect urbanist: Procesele în curs de desfăşurare sunt re-dimensionarea populaţiei, re-aranjarea locuitorilor, re-locarea activităţilor, re-structurarea localităţilor, re-aprecierea construcţiilor, re-evaluarea mediului. După o lungă perioadă de bruscări, chiar mutilări, viaţa urbană începe să se reaşeze, printr-un proces dureros care va fi destul de lung.
• UN MODEL DE CREŞTERE ECONOMICĂ URBANĂ SUSTENABILĂ. Liviu Ianăşi, arhitect urbanist: O creştere economică ce pare luminoasă mai curând creşterii consumului nu are cum să ajute la recuperarea unor oraşe atinse de declin accentuat, iar modul nesustenabil şi conjuctural în care se pare că e gândită dezvoltarea Bucureştiului, Timişoarei, Braşovului ori Sibiului pledează mai curând pentru constatarea risipirii unui potenţial urban de creştere economică şi socială ce ar putea contribui la stăvilirea, prin propagare, a contracţiei unor dintre oraşele mijlocii şi mici ale ţării.
• JUSTIŢIE SOCIALĂ URBANĂ DURABILĂ. Ioan Ianoş, geograf: Noul oraş românesc s-a dezindustrializat, şi-a construit haotic periferiile, încearcă sa-şi redefinească identitatea şi să reziste procesului de globalizare. O planificare urbană eficientă şi durabilă trebuie să ţină cont de existenţa unei pieţe competitive, de faptul că resursele oraşului sunt folosite integral, că proprietatea trebuie consolidată, că accesul la educaţia de calitate nu este îngrădit şi că este necesară garantarea unui venit minim decent.