Teleguvernare

Telejustiţia o fi fost ea cum a fost, dar staţi să vedeţi cum e cu teleguvernarea.

Când vezi patru miniştri, în aceeaşi seară, la aceeaşi televiziune, dintre care doi chiar în aceeaşi emisiune, sporovăind la nesfârşit cu invitaţi irelevanţi şi previzibili, concluziile nu pot fi decât două: Guvernul ăsta ori are ceva în plus, ori are ceva în minus.  Asta e însă doar o faţetă.

Parteneriatul Guvern-presă s-a născut - mai ţineţi minte? - cu aşa-numitele „misiuni de audit". Premierul Ponta a promis la instalare că va audita toate ministerele, spre a prezenta jaful de miliarde realizat de precedentele Cabinete. După câteva săptămâni, miniştrii au început să iasă vijelioşi în conferinţe de presă şi au prezentat rapoartele de audit. Ce a rămas după ele, în afara unor generalităţi pe care le lasă în urmă orice guvernare, cum ar fi „cheltuieli nejustificate", „achiziţii neoportune" sau „management defectuos"? Chiţoiu de la Economie a acuzat achiziţia unui ceas de 1.800 de euro şi a unor cercei, Silaghi de la Transporturi a găsit şase vagoane de tren tăiate abuziv şi alte câteva zeci sechestrate sau dispărute, Marga de la Externe a găsit ambasadele nezugrăvite, iar Hellvig de la Dezvoltare s-a umplut de glorie denunţând cheltuirea a 15.000 de euro pe capace de WC, dar fără să spună pentru câte bucăţi.

Pentru că rapoartele de audit au eşuat în derizoriu şi nu au stârnit revoltă publică, strategia parteneriatului pare să se fi schimbat. După câte desluşesc eu, mecanismul cooperării decurge acum aşa: miniştrii scotocesc prin arhive şi scot tot ce li se pare lor mai sexy-jurnalistic, după care livrează ponturi ziariştilor-parteneri. Aceştia din urmă solicită documente folosind legea accesului la informaţii publice, iar miniştrii - respectând legea, desigur - se conformează imediat. Iar dacă nu se conformează întocmai şi la timp, cum a greşit o dată ministrul de Externe, li se flutură „live" perspectiva demiterii, de zici că ţara asta nu mai e condusă de la Palatul Victoria, ci din studiouri TV.

Necazul e că hârtiile ajung la oameni care nu ştiu - sau nu vor să ştie - cum se lucrează cu documente oficiale. Nu examinează contextul, nu se apleacă să vadă ce a fost înainte şi ce a fost după, nu discută şi cu cei acuzaţi.  Temători că adevărul le-ar putea ruina emisiunea, gazetarii-parteneri înghit ce li se livrează şi aplică binecunoscutul principiu jurnalistic „mişto informaţie, nu mai contează dacă e falsă". Aşa se face că după o săptămână de dezbateri în care adevărul începe inevitabil să prindă contur, subiectul e abandonat, până vine următoarea tranşă de indignare. Din ceea ce promitea a fi o megadezvăluire, mai rămân doar icnetele moderatorului şi ochii bulbucaţi ai partenerilor din platou.

Să nu fim naivi. Parteneriate Guvern-presă s-au făcut dintotdeauna. E şi firesc: orice guvern nou are interesul „să dea la presă" blestemăţiile predecesorilor. Numai că parcă niciodată acest parteneriat nu a fost atât de strâns, atât de străveziu şi cu rezultate atât de lamentabile pentru cei care caută informaţie şi nu muncă de partid. Căci să ne amintim de ceea ce a căpătat numele de telejustiţie: o pagină din stenogramele lui Cătălin Voicu ori câteva secunde din videoclipul „Caltaboşii lui Remeş" au făcut ravagii infinit mai mari decât o săptămână de istericale pe seama unghierelor lui MRU. Contează, se pare, şi calitatea mărfii livrate, dar şi a celor care stau la primire.

Acum, din două, una: ori miniştrii n-au livrat tot ce ştiu şi păstrează ceva marfă pentru alegeri, ori guvernele Boc şi MRU au fost neaşteptat de cinstite. Ce alegeţi? 

Liviu Avram este redactor-şef adjunct ''Adevărul''