Mă gândesc dacă mănânci acasă pentru că îţi găteşti sau dacă frigiderul tău e ticsit de lucruri inutile şi o sticlă de vin pentru că în rest îţi trăieşti viaţa în oraş. Mereu pe drumuri. Mereu pe fugă. Mereu oriunde altundeva decât acasă, în spaţiul care te provoacă să înveţi solitudinea, să îţi asculţi gândurile şi să accepţi cine eşti, fără nicio validare din exterior.

Înclin spre a doua variantă. Probabil ai făcut cunoştinţă de mic cu această sursă inepuizabilă de validare pe care, cumva, numai femeile ţi-au oferit-o până acum. O fi mama de vină - gândeşti tu. Ai avut norocul ca acel tip de comportament pe care l-ai transformat în talent încă din „fragedă pruncie“ să îţi aducă o serie lungă de complimente şi aplauze la scenă deschisă, în sufragerie.

Îţi exersezi talentul şi azi. Dar atunci te aşezai strategic în mijlocul camerei, simţeai privirile pe tine şi în interiorul tău barometrul indica grade înalte de satisfacţie. Dădeai din mâini agitat spre violent şi taxai imediat persoana care îşi muta privirea de pe tine şi găsea altceva mult mai demn de atenţia sa. Trebuia ca toţi să fie cu ochii pe tine. Să le simţi privirea pe piele, să citeşti în gândurile lor „ce copil extraordinar!“. Însă şi azi, la vârsta la care se presupune că încerci să iei decizii adulte şi să trăieşti responsabil, continui să te laşi purtat de sentimentul extraordinarului validat.

„Oare dacă fac lucrurile altfel voi pierde sentimentul? Ceilalţi vor crede că sunt orice mai puţin decât extraordinar?“

De aceea nu ai mâncare în frigider, doar o sticlă de vin, şi îţi trăieşti viaţa în oraş, printre oameni. De fiecare dată îţi cauţi auditoriul din sufragerie, care să stea să te asculte, să te soarbă din priviri, să îţi caute privirea când te uiţi pieziş, să vrea să anticipeze următorul tău gest.

Ea are nevoie de control. De fiecare dată. Simte că îi fuge pământul de sub picioare cu fiecare glumă şi zâmbet în colţul gurii, aruncate presupus nesigur. Aşa că încearcă să anticipeze viitoarele tale mişcări ca să poată ridica garda cât să îşi apere stima pe care crede că a pierdut-o odată cu prima privire timidă aruncată în pământ. Ce nu ştie (şi este absolut patetic), dar o facem toţi până la urmă, este că odată cu această dorinţă avidă de control şi putere, de fapt ea recunoaşte că e o persoană slabă, pe care imprevizibilul o poate doborî atât de repede. Atât de repede încât rămâne cu stima şi onoarea în mâini, târându-se pe jos, în ţărână.

Se uită umil apoi. Tu te simţi trufaş. E un joc care se termină în avantajul tău. Sentimentul extraordinar e acolo, îţi inundă creierul şi se revarsă în stomac. 

Dacă stau să mă gândesc, da, ai putea spune că nu te cunosc. Dar prin câteva cuvinte ai sădit un scenariu greu de depăşit. Habar nu am cu ce îţi ocupi ziua, însă nopţile nu îţi mai aparţin demult. Ştiu că tu mă cauţi în auditoriul tău, din sufragerie.

Te invit la un joc cu degajamente serioase de serotonină şi adrenalină, dar îţi sugerez să nu îmi iroseşti timpul dacă te decizi că ai nevoie de la mine doar de aplauze obosite.