Teama de a fi ridicol

„În timp ce intră în cele mai odioase cumetrii cu indivizi hrăniţi din infracţionalitate, preşedintele ne vorbeşte de lupta împotriva corupţiei, despre valori şi ierarhii în societate”  FOTO Mediafax

Cu riscul de a vă dezamăgi, de la bun început am să vă spun că nu sunt nici cu ursul Traian, nici cu vulpoiul Victor şi nici cu veveriţa Ioana. Pe alocuri, mă amuz, iar prin celelalte locuri rămase libere în afara lui „pe alocuri” mă întristez şi simt în mine o revoltă locală.

Şi, de asemenea, în afara acestor stări, mă gândesc că după 25 de ani aveam dreptul să pretindem şi să avem o clasa politică mai matură, cu lideri autentici, bine “articulaţi”, fâşneţi la minte şi abili în guvernanţa lor peste ţară. Dar mai întâi de toate, sinceri, de bună-credinţă şi între atâtea „curajuri” de a-şi asuma responsabilităţi majore, de a lua cele mai bune decizii, de a fi oneşti cu misia lor şi faţă de cei pe care-i reprezintă, să-şi asume şi teama de a fi ridicoli pentru că asta nu e o ruşine sau un semn de slăbiciune, ci, mai degrabă, în ziua de azi, o virtute. Ba chiar, oricât ar părea de paradoxal, aş spune că teama de ridicol este, în felul ei, o mostră de curaj.

Nu credeam că, după ce a primit o serioasă lovitură de imagine prin arestarea şi inculparea fratelui său, fiind aproape de un KO politic, Traian Băsescu să aibă parte de un balon de oxigen în veşnica sa disputa cu premierul Victor Ponta. De asemenea, nu mă gândeam că acesta din urma să cadă în capcana propriei sale impotenţe de a gestiona momentele-cheie ale dialogului cu preşedintele şi a unei dezarmante superficialităţi în întrevederea de la Cotroceni, în care parcă se juca Monopolly cu bugetul ţării. Ca spectator al unor astfel de dispute, prejudiciat de lipsa de echilibru a protagoniştilor, sunt revoltat şi parca aştept ca un judecător suprem să facă dreptate “petentei”  România şi oamenilor săi de bun-simţ. 

În timp ce intră în cele mai odioase cumetrii cu indivizi hrăniţi din infracţionalitate, preşedintele ne vorbeşte de lupta împotriva corupţiei, despre valori şi ierarhii în societate, face apel la lege, dar horeşte nonşalant cu fărădelegea şi indivizi de la periferia socităţii, semn că în ceea ce-l priveşte nu există câtuşi de puţin teama de fi ridicol. La rândul său, grav şifonat de expunerea în văzul tuturor românilor a gândirii sale economice în spilhosenii cu Bambi brodat în piept, premierul îşi dă cu mâneca pe la colţul gurii şi ne asigură că totul este în parametri. „Care parametrii, domnule  prim-ministru?“. „Lucrăm la ei, mai punem, mai luăm, mai dăm, mai scoatem, … ca la Harvard, nu Ioana?”. Nici în cazul său, n-am reperat vreo teamă de a fi ridicol.

La nivel înalt, orice eroare este impardonabilă, dar, mai întâi de toate, este umană. Atâta timp cât este “din suflet”, ca s-o citez pe domnişoara cu banii ţării pe mână, asumată şi regretată, pentru ca apoi să fie îndreptată, orice astfel de greşeala ar putea fi digerata mai uşor de mulţime, ar putea fi înţeleasă şi chiar ar putea solidariza prin francheţea sincerităţii. Când cei mai importanţi oameni politici ai ţării se dovedesc a fi doar nişte sforari de vorbe, incapabili în a-şi recunoaşte gafele, când ne privesc pe noi toti ca pe 20 de milioane de termite pe care poţi să le „calci” cu declaraţii mincinoase doar pentru a-ţi ascunde vulnerabilitatea şi proastele decizii,  este un semn că si noi, la rândul nostru, am ales prost. Poate data viitoare vom fi mai atenţi şi ne vom alege conducători cu mai multă teama de a fi ridicoli, făcându-ne să-i considerăm nişte oameni curajoşi, şi nu doar niste ipocriţi ca pe cei dinaintea lor.