Aşadar, pot să spun că Radio România îşi face treaba, îşi respectă misiunea de post public. Putem discuta, desigur, despre problemele postului public, despre erorile de management, despre calitatea unor programe, despre orice. Dar, în ansamblu, cred că e o instituţie care funcţionează. Spre deosebire de TVR, a reuşit, în tranziţie, să-şi păstreze o anume neutralitate în faţa schimbărilor politice (chit că directorii au fost numiţi politic, pentru că aşa-i legea în România). Spre deosebire de TVR, a reuşit să funcţioneze bine din punct de vedere financiar, fără să acumuleze datorii. Şi, mai ales, a reuşit să îmbine misiunea publică cu audienţa: Radio România Actualităţi e cel mai ascultat post de radio. Televiziunea publică, în schimb, a ratat cam tot: audienţa e jalnică, datoriile sunt enorme, misiunea publică s-a pierdut în peisaj, după ani întregi în care TVR a fost jucăria preferată a partidelor şi a politicienilor.

În acest context, îmi e greu să înţeleg de ce, de multe ori, cele două instituţii sunt tratate „la pachet”. Bunăoară, acum: parlamentul a votat o lege prin care se elimină unele taxe şi impozite, printre care taxa pentru radio şi TV. E o lege populistă, pentru că vin alegerile şi parlamentarii îşi cumpără voturile dând alegătorilor senzaţia că vor plăti mai puţine taxe. Sper că cetăţenii (sau cei mai mulţi dintre ei) s-au prins că, după ce vor fi aleşi, parlamentarii vor reintroduce alte taxe, pe uşa din dos. Dar nu populismul e problema acum, ci inconştienţa. TVR are datorii enorme, pe care nu le va putea plăti într-un viitor previzibil, aşa că are nevoie de nişte măsuri speciale. În schimb, radioul public, care funcţionează bine, se vede aruncat într-o aventură pentru supravieţuire care riscă să-l aducă exact în situaţia în care e acum TVR: dependent de politică şi incapabil să se susţină financiar.

Cetăţenii plătesc 2 lei şi 50 de bani pe lună pentru radioul public, adică mai nimic pentru buzunarul lor (chiar şi pentru oamenii cei mai săraci). Dar din aceşti bani radioul îşi poate susţine activitatea. Fără ei, e la mâna parlamentului şi a guvernului, care trebuie să aloce bani din buget. Ce se va întâmpla dacă legea va fi promulgată nu e greu de imaginat, tocmai pentru că avem precedentul televiziunii: vor începe tăieri şi reduceri, pentru că „ţara e săracă, nu putem mai mult”. De unde vor începe tăierile? Pariez că de la Radio România Muzical şi Radio România Cultural. Aşa s-a întâmplat şi la televiziune: s-a desfiinţat TVR Cultural (care oricum avea un buget minuscul), cu promisiunea (nerespectată) că TVR 2 va deveni „cultural”. Aşa se va întâmpla şi la radio, dacă se elimină taxa: se va tăia de la cultură. Căci, pentru parlamentarii români, cultura e o cheltuială inutilă. Iar interesul public şi misiunea publică a radioului (care înseamnă şi educaţie, şi cultură) sunt chestiuni prea abstracte pentru a putea fi înţelese de mulţi dintre politicienii români. Asta în cazul în care le-ar păsa. Dar dacă au legiferat eliminarea taxelor la grămadă, riscând să pună pe butuci radioul public, e o dovadă că nu le pasă.

Observ că şi preşedintele Klaus Iohannis i-a primit lunea trecută pe şefii celor două instituţii – Radio România şi TVR - tot împreună. Cred că prima mişcare ar fi să înţelegem că e vorba despre instituţii diferite şi situaţii diferite. Sper, totuşi, ca peşedintele să nu promulge legea. Ce-i drept, dacă o retrimite în Parlament, nu putem avea mari aşteptări: parlamentarii o vor ţine pe-a lor.  Aşadar, ce-ar mai fi de făcut? La Praga, cu câţiva ani în urmă, 100.000 de cetăţeni au ieşit în stradă în ziua de Crăciun pentru a protesta că primul-ministru numise la conducerea televiziunii publice un om de-al său. La noi, protestează cineva pentru a susţine, bunăoară, radioul şi misiunea sa publică? Mă tem că nu. Nici măcar publicul nu mai pare preocupat de interesul public.