Sursele urii şi criteriile după care alegem să ne autoizolăm. Dicţionar politic: ura, „bula“ şi cultura

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu este nevoie de un efort intelectual considerabil pentru a realiza că dezechilibrele sociale, economice sau politice se accentuează, în principal, pe fondul unor conflicte publice permanente, pe teme dintre cele mai diverse şi care, de cele mai multe ori, depăşesc graniţele naţionale. Aproape că nu mai există subiect asupra căruia să se poată obţine un consens public.

Indiferent că vorbim despre o crimă (vezi cazul George Floyd, din SUA), despre religie (în unele ţări redevine politică de stat, în timp ce în altele este supusă unui proces complex de discreditare), despre încălzirea globală (negată oficial de unii lideri / unele state) sau despre riscurile de sănătate publică (pandemia Covid-19 este cel mai recent exemplu, dar nu trebuie să uităm campaniile mai vechi, globale, îndreptate contra vaccinării), opinia publică se va scinda şi se va înverşuna în apărarea uneia sau alteia dintre versiunile existente „pe piaţă“.

Dacă am face un inventar al acestor „argumente“, care alimentează conflictul public, am ajunge la o listă impresionantă de neadevăruri ştiinţifice, de absurdităţi, de evidenţe ale urii şi dispreţului faţă de semeni. Să reluăm câteva dintre ele:

„Floyd era un infractor, deci poliţistul american care l-a omorât a procedat corect!“;

„Religia trebuie distrusă, deoarece este cel mai mare mecanism de spălare a creierului“ sau, în cealaltă extremă avem „În numele religiei, orice este permis“;

„Încălzirea globală este o sperietoare inventată de câţiva oameni de ştiinţă, cu scopul de a prelua controlul asupra deciziilor politice. În realitate, intrăm într-un proces de glaciaţiune“;

„Terorismul medical este ultima lovitură dată lumii libere. Prin vaccinare, se doreşte controlul tuturor oamenilor de pe planetă, sub o guvernare globală. George Soros, Bill Gates şi alţi prieteni de-ai lor sunt responsabili de asta!“

La început, nu acorzi atenţie acestor opinii. Le consideri – pe bună dreptate – poziţii radicale, exprimate de grupuri restrânse de oameni, dar pe care, în virtutea dreptului la libera exprimare, nu le poţi împiedica. În fond, fiecare trăieşte în „bula“ lui, aşa cum îi place, iar noi, ceilalţi, nu avem dreptul să-i deranjăm. Ulterior, acest noncombat ştiinţific şi intelectual conduce la isterii publice, pe care – surprinzător sau nu – le alimentează chiar mai marii zilei (de regulă, politicieni obsedaţi de like-uri, vedete de can-can, jurnalişti, prizonieri ai audienţelor „cu orice preţ“ etc.), prin discursurile şi acţiunile lor. Iar „bula nederanjată“, despre care vorbeam mai sus, ajunge să deranjeze „bula“ noastră, a celor care ştim cât de lipsit de sens şi de periculos este să negăm încălzirea globală, cât de gravă este pandemia Covid-19 şi câte conflicte sângeroase au fost alimentate de lipsa de respect faţă de drepturile oamenilor, în general, şi ale minorităţilor, în particular.

Ajungem să avem un război al „bulelor“, în care Facebook, Twitter, Instagram, WhatsApp, YouTube devin arme de atac în masă. Între timp, politicienii, cei meniţi să conducă poporul în interesul poporului, decid egoist şi cinic să „navigheze“ şi ei puţin prin şi printre „bule“, pentru a maximiza succesul electoral, deci inclusiv să valideze unele dintre aceste absurdităţi. Şi iată-ne, deja, ajunşi pe marginea prăpastiei, angrenaţi într-un război iraţional al urii pentru nimic, un război declanşat cu scopul de a invalida răspunsurile care nu ne convin:

Floyd a murit pentru că un poliţist american nu a respectat procedurile şi legea;

Religia a fost şi va rămâne parte componentă a texturii sociale, dar istoria ne arată că excesele pe acest subiect au adus suferinţe inimaginabile;

Încălzirea globală este măsurată în fiecare zi de meteorologi şi o simţim pe pielea noastră, prin urmare ar fi bine să acţionăm până nu ne sufocăm;

Vaccinul este cea mai importantă invenţie medicală a omenirii, iar cercetările în acest sens ar trebui să continue la o dimensiune mult mai mare pentru a salva vieţi.

Dar, pentru a ajunge la aceste înţelesuri, este nevoie de cultură, în sensul cel mai larg cu putinţă, şi nu ca un atribut al elitelor. Cultura este acel bun comun, al tuturor, format din limbă, istorie, tradiţii, port, norme, valori, acea bornă care alimentează mândria unui neam sau care apasă pe rana sufletului popular. Este limfa socială care poartă anticorpii disoluţiei comunitare, acel cromozom al integrării şi al sacrificiului pentru binele comun. Fără cultură şi agenţii ei (şcoală, mass-media, religie, elitele, liderii de opinie etc.), orice agent socio-patogen va lăsa urme sau chiar va distruge organismul gazdă.

Dar cultura, deşi are rădăcini adânci, nu este un dat. Ea se îmbogăţeşte, de la o generaţie la alta, cu noi experienţe, cu noi trăiri, şi se cultivă, cu grijă, nu numai în rândurile tinerilor, în familie şi în timpul educaţiei formale, dar şi pe tot parcursul vieţii. Fiecare experienţă poate să devină un reper, un agent de coagulare socială, sau, dimpotrivă, un contrareper, respectiv un agent de disoluţie. Echilibrul dintre cele două tendinţe de manifestare socială – centripete şi centrifuge – va fi mereu unul fragil, dar alimentat de suma opţiunilor individuale, care, la rândul lor, vor fi puternic influenţate de agenţii de promovare culturală.

O ţară în care liderii săi promovează discursul urii, în care instituţiile nu se mai bucură de încrederea populaţiei, pentru că de prea multe ori au fost confiscate de politicieni în interes personal, o ţară în care trecutul este fie idolatrizat, fie ignorat, pentru că este incapabilă să se împace cu propria istorie, o ţară în care norma rămâne filă de discurs, iar valorile sunt amintite din ce în ce mai rar, o ţară în care „judecata“ este făcută de „deontologi“ şi nu de judecători, o ţară în care Cultura este vedetă o dată sau de două ori pe an, când se remaniază guvernul, iar presa evidenţiază că nici noul ministru al Culturii nu este om de cultură, nu este vorbitor de limbi străine, ca să nu mai vorbim despre faptul că nu a descoperit Sorbona sau o universitate din aceeaşi ligă, este clar o ţară expusă riscurilor dezintegrării culturale şi sociale.

Iată de ce diagnosticarea tensiunilor, prezente sau viitoare, ale unei societăţi şi tratarea acestora trebuie să fie o cerinţă obligatorie pentru o ţară responsabilă. Este suficient să te uiţi la societate, în ansamblul ei, şi să vezi cât efort este depus pentru a construi şi menţine un spaţiu comun, dar care să nu intre în conflict cu spaţiul privat al fiecăruia dintre noi (aceasta fiind, în fond, diferenţa dintre democraţie şi totalitarism). Construirea de punţi culturale între oameni va activa simţul cetăţenesc. Multe măsuri sociale / politice / economice sunt mult mai uşor de acceptat şi susţinut la nivelul comunităţilor dacă există un standard minim de înţelegere a temei (adică o educaţie corespunzătoare), dacă sunt exprimate norme şi valori clare (transparenţă, dreptate şi echitate socială, meritocraţie, respect faţă de interlocutor / oponent / opinie alternativă etc.), dacă interesul comun este bine evidenţiat şi nu bănuit că ascunde interese nelegitime de grup.

Tot acest raţionament, prezentat mai sus, rămâne incomplet dacă nu căutăm sursele urii şi criteriile după care alegem să ne autoizolăm într-o „bulă“ sau alta. Iar răspunsul, din punctul meu de vedere, este unul dureros pentru noi, ca ţară: naşterea violentă a democraţiei româneşti ne face să suferim şi azi, să nu acceptăm incapacitatea noastră de atunci de a găsi „calea de catifea“, să fim încă răzvrătiţi faţă de orice ni se pare că ar aduce cu trecutul şi să nu ne putem concentra pe viitor. În România de după 1989, politica a fost şi a rămas cel mai puternic agent de promovare al urii, iar cea mai mare „bulă“ socială este aşa numita „bulă ideologică“, în mod fals etichetată stânga / dreapta – partidele noastre nu au un fundament ideologic solid, ci folosesc „etichete ideologice“, pentru a justifica apartenenţa la o anumită familie politică.

Anul acesta, în cazul în care nu suntem blocaţi de pandemia Covid-19, vom traversa alte două campanii electorale, pentru alegerile locale şi cele parlamentare, care, din păcate, vor completa tabloul luptei politice dintre români, accelerată de „deontologii“ plătiţi (neetic, dar aproape legal) de partidele politice, cu bani din subvenţie, respectiv cu banii alegătorilor. „Vocabularul de specialitate“ – ciumă, proşti, hoţi, mafioţi, incompetenţi, analfabeţi, penali, tăbliţe suedeze, trădători de ţară, slugi etc. – este deja utilizat intens şi dezvoltat cu sârguinţă de către toţi actorii şi comentatorii politici de top, inclusiv de către cei care pretind că au „o cultură aleasă“, deşi este asezonată cu oţet. Adevărul este puternic contextualizat – adică rămâne adevăr numai dacă serveşte intereselor politice, dacă nu, trebuie cenzurat sau discreditat –, ceea ce ne conduce inevitabil la o confuzie de percepţie a realităţii şi de proiecţie a viitorului pentru această ţară.
Pe de o parte, NU sunt naiv să cred că anul acesta va fi mai puţin grav decât a fost în anii electorali precedenţi. Nici NU cred că un partid va reuşi să se impună în ochii electoratului, atâta timp cât reciclăm oameni politici (acum este la modă un „detergent politic“ care scoate petele roşii sau portocalii din traseişti, pentru a căpăta o nuanţă de gălbui strălucitor). Dar, pe de altă parte, cred că este important să conştientizăm faptul că, în pofida deversărilor de ură care ne aşteaptă în următoarele campanii electorale şi a satisfacţiei / insatisfacţiei faţă de o anumită „bulă“, această ţară – România Normală – va trebuie guvernată pentru următorii ani prin cele mai tulburi ape ale istoriei recente: (i) criză economică, anunţată de toate vocile specializate (Comisia Europeană, FMI, Banca Mondială, OECD etc.), (ii) criză medicală, (iii) criză climatică, (iv) conflicte religioase, (v) conflicte militare etc. Iar ceea ce este sigur este că ura şi „bula“ nu ne vor face călătoria mai uşoară, în timp ce cultura şi apartenenţa la un spaţiu comun naţional, comunitar, respectiv apartenenţa la valorile universale, încă ne mai pot da o direcţie.

Prin urmare, surpriza pe care poate că România Normală o merită ar fi ca, după alegeri, să lăsăm în urmă şi ura, şi „bula“, să avem curajul să ne dăm mâna şi să descoperim calea prin care putem să fim împreună, respectându-ne unii pe alţi şi acceptând că numai cu un minim de cultură, în sens de „loc geometric“ al punctelor socio-politice (valori, standarde, împăcare cu trecutul şi limbaj comun în creionarea viitorului etc.), putem construi.

Articol publicat şi în Revista Cultura

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite