Sunteţi un om simplu? Aveţi copii? Sunt deştepţi?

Comentariu pe site-ul meu: „Stai liniştit, Mike… n-ai nicio şansă să-l convingi pe GB că singura soluţie la problemele speciei umane e alta decât cititul de cărţi şi mersul la filarmonică… (…) Eu am învăţat despre OM mult mai multe de la bunicul meu cu 4 clase şi 2 ani de război în Rusia decât la LSE şi în Colorado.“

Câţi gândesc la fel? Aproape toţi cred, în diverse forme şi grade, că poţi învăţa ceva de la oamenii simpli care nu au intrat vreodată în bibliotecă, însă care au şcoala vieţii. Sigur, unii cred că poţi învăţa foarte multe, alţii sunt mai ponderaţi, spun că poţi învăţa ceva-ceva, măcar din când în când.

Şi cum să nu fii convins când eşti bombardat cu lozinca asta în permanenţă, din toate direcţiile, zi şi noapte, încă înainte de a învăţa multe lucruri elementare? Până şi marii scriitori şi gânditori mint din când în când, spunând că marele adevăr pe care tocmai l-au descris pe câteva pagini le-a fost transmis de un bătrân care mergea într-o căruţă, probabil vreun amic de pahar al bunicului sus descris. Desigur, ei l-au descoperit singuri, însă se vinde mai bine cartea dacă strecori câteva patetisme din acestea, o ştie orice editor.

A te preface că găseşti înţelepciune şi profunzime la oamenii simpli e o veche şi foarte cinică stratagemă a oamenilor deştepţi pentru a-i flata, ca apoi să le vândă ceva acelor oameni simpli. De la iaurturi la idei politice.

Nu, nu vei învăţa niciodată ceva cu adevărat revelator de la un om cu patru clase. Nimic, niciodată! Nici de la unul cu opt, şi nici măcar de la unul cu zece. Oamenii simpli nu-ţi spun niciodată un raţionament sau o concluzie, ei întotdeauna îţi povestesc ce au văzut şi prin ce au trecut. Pe tine te duce gândul mai departe, îţi mai aduci aminte şi de alte lucruri, faci nişte legături între ele, şi câteodată ajungi şi la o concluzie nouă, surprinzătoare, inovatoare. Şi mergi apoi repede să spui şi altora şi să scrii pe Facebook cum ai învăţat asta de la omul simplu cu patru, opt, respectiv zece clase. În fond, pot să-ţi vină nişte idei revelatoare şi căzându-ţi un măr în cap sau contemplând un stâlp de telegraf într-o zi înnorată. Însă nu te vei duce să postezi că mărul sau stâlpul te-au învăţat ceva, de teama comentariilor de după.

Eu, mic de tot. Copile, ia aminte la ce-ţi spun oamenii mari, ascultă cu mare atenţie, ei sunt înţelepţi şi te învaţă numai lucruri bune. Eu, numai ochi şi urechi ori de câte ori era câte un astfel de specimen prin preajmă. Şi eram mai tot timpul buimăcit. Cât de mic eram eu, tot mi se părea că unii dintre oamenii mari nu numai că spun nişte platitudini jenante, sau chiar tâmpenii de-a binelea, ci şi că şi-au propus să mă tâmpească şi pe mine. Şi acum îmi aduc aminte de sfaturile groteşti pe care le primeam de la oamenii mari. Unele scârboşenii în toată regula. Însă transmise cu toate bunele intenţii, desigur!

Nu-mi aduc aminte să fi învăţat vreun lucru fundamental de la străbunicii şi bunicii lângă care am crescut. Unul singur, măcar, să-mi fi rămas în minte. Vorbesc de ceva nou, pe care să nu-l fi ştiut sau la care să nu mai fi gândit şi singur. Cu să nu furi, să nu minţi, să ai frică de Dumnezeu, să te speli bine în urechi şi să nu te îmbeţi prea des, nu am avut vreodată o revelaţie, fiindcă le învăţasem deja din alte surse. Sigur, toţi din familie voiau tot ce e mai bun pentru mine şi şi-ar fi dat şi viaţa ca să-mi fie mie cât mai bine. Absolut necondiţionat. Însă încercau să mă înveţe tot felul de prostii. Unele de care mi-e şi acum jenă să-mi amintesc. Doar de la maică-mea nu-mi aduc aminte să fi primit învăţături tâmpe sau prostitoare. Dar ea a fost prima din familie care a mers la facultate. Străbunică-meu avea patru clase, bunică-mea opt.

Maică-mea mi-a spus într-o zi să nu confund bunele intenţii cu înţelepciunea. Am tresărit fiindcă mi-am dat seama că mă gândisem şi eu la asta, dar că nu o formulasem atât de scurt şi de clar. O tot spun şi eu altora de câte ori am ocazia. Dar cam degeaba...

Apoi am plecat de acasă. Aveam 12 ani când mi-am făcut bagajele şi am plecat în lume. De tot, nu m-am mai întors. În clasa a şaptea m-am mutat la o şcoală la oraş, că era mai bună. La liceu, şi apoi mai departe, la Bucureşti, la facultate. Şi mă simţeam tot timpul vinovat că nu simţeam pentru satul în care m-am născut şi pentru oamenii lui ceea ce tot citeam prin cărţi că ar trebui să simt. Mai târziu am înţeles de ce şi m-am mai liniştit.

De atunci am trăit singur şi nu am mai avut legături apropiate cu vreun adult, fie el simplu sau complicat, care să încerce să mă înveţe ceva. Abia în facultate am simţit nevoia de a mă apropia de câţiva oameni mari de la care începusem să-mi dau seama că aş fi putut învăţa mai mult decât aş fi putut citi eu singur la bibliotecă. Dar aceia nu semănau defel cu bunicul comentatorului meu...