Atunci când, la începutul anilor 2000, unul dintre profesorii mei de la Universitate – înţelept cunoscător al organicităţii erorilor de limbă, precum şi al iraţionalei lor dinamici – făcea o predicţie tulburătoare, unica mea reacţie a fost un generos scepticism. Am rîs, apoi, imaginându-mi perspectiva unei siluiri atât de eficiente a limbii, încât să dea naştere unor construcţii precum ca şi om, ca şi persoană. Sunt exact cele două exemple furnizate de profesor şi instalate, indelebil, în mintea mea, ce respingea, ferm, imaginea. Victoria categorică a lui ca şi părea distopică. Astăzi, când această anomalie trăieşte o glorie zdrobitoare, anihilând orice pornire de revenire la corectitudine, îl elogiez, discret şi resemnat, pe profesorul cu fler de anatomist al lingvisticii şi îmi constat propria neputinţă, de fiecare dată când încerc să înţeleg geneza acest fenomen recent. Tocmai tinereţea lui îmi apare drept principala sursă de uimire. Numeroşi practicanţi ai hibridului îşi amintesc epoca în care, indiferent de educaţie, oricine folosea corect adverbul ca.

Prin contrast, folosirea formulei eronate surprinde mai puţin în cazul tinerilor de până în 30 de ani. Astfel, o persoană care se afla în şcoala primară, prin 2001-2004, iar în cadrul familial nu a avut privilegiul unei autentice stimulări intelectuale, va recurge, foarte probabil, la recurentul ca şi. În privinţa celorlalte categorii de vârstă, probabil că teama de a nu urma calea lumii contemporane, la adăpostul indiferenţei faţă de erori, a înlăturat folosirea adverbului corect.

Motorul inovaţiei, în primă instanţă, îl reprezintă o teribilă frică de cacofonie, pe cât de endemică, pe atât de nejustificată. Zadarnicele eforturi ale unor lingvişti de a sublinia că recursul la construcţii precum ca coleg, ca copil, ca cercetător nu este incorect, deoarece cacofonia nu reprezintă o eroare, au fost perseverent îngropate într-o avalanşă de ca şi-uri diseminate euforic. Această „ţopenie lexicală“, după cum savuros a definit-o Radu Paraschivescu, ameninţă să ia loc într-una dintre viitoarele ediţii ale DEX. Dacă acum 16-17 ani, conjuncţia şi se fofila, timid, între adverbul ca şi un termen ce începea cu ca, co, ce, azi, ea guvernează, impreună cu siamezul său, orice context lingvistic. Marcând o extindere a fricii de cacofonie, succesul sintagmei ar putea atrage o modă similară, dacă imaginaţia ar permite introducerea altor conjuncţii sau a unor prepoziţii, drept partenere ale adverbului ca. Astfel, urmând demersul, construcţii precum ca dacă, ca ori, ca dar, ca despre ar îndeplini dorinţa de presupus rafinament autoadministrat. Formal, exemplul „Ca despre inginer, el e foarte competent“ nu se deosebeşte prin nimic de „Ca şi inginer, el e foarte competent“. De asemenea, constatarea “Această idee îmi place, ca dar principiu“ nu ar trebui să agreseze demersul lingvistic al vorbitorilor neoromânei, după cum „Ca fie ingredient cosmetic, uleiul de măsline are multe proprietăţi“ pare un exemplu decent.

Remarcabilă pentru analiza acestui proces de degenerare este reacţia românilor stabiliţi în străinătate, de mai multe decenii. La reluarea contactului cu limba vorbită în copilărie şi în tinereţe, unii dintre ei nu îşi pot disimula consternarea, confruntaţi fiind cu o galerie de anomalii – condusă semeţ de ca şi –, produsă într-un hiperactiv laborator cognitiv. Respectul pe care ei continuă să îl demonstreze faţă de limba maternă se regăseşte cvasiumilit sau cel puţin contrariat de indiferenţa multor vorbitori ce nu şi-au părăsit ţara, ci doar raţiunea. Confesiunea unui domn stabilit în străinătate, de o jumătate de secol, mi-a alimentat amărăciunea stârnită de realitatea unei limbi chinuite, batjocorite şi, ca efect fatal, vitregite de eleganţa fonetică de odinioară.

Echivalent gramatical al plebeului gest cu care Tanţa lui Ion Băieşu îşi şterge, diafan, colţurile gurii, ca şi se bucură, tot mai des, de compania adjectivului posesiv plasat, ridicol, în poziţie iniţială – al meu frate, a mea soţie, ai mei vecini. Nu aş îndrăzni să îl consult pe profeticul meu fost profesor, cu privire la un alt pronostic...

Notă: acest text a fost publicat, în premieră, în Revista 22.