Am crescut şi am deschis ochii înspre lume de abia după anii ´80. Cu riscul de a cădea în derizoriu faţă de generaţiile noi, o să-mi încerc şi eu povestea la fel ca orice om de-o anumită vârstă: pe vremea mea... 

Pe vremea mea, casele, străzile, blocurile, şcolile, florile, prietenii, bicicletele miroseau altfel. Aveau alt parfum. Am încercat recent să le inspir şi am realizat că mie nu-mi mai spun nimic. Oare cum miros pentru cei care sunt astăzi copii?
 
Mult timp uitasem să le adulmec. Aşa suntem noi, când devenim propriile noastre proiecţii din viitor, uităm. Iar detaliile îşi pierd din arome. Nostalgicii insistă să ne convingă că ei nu şi-au pierdut memoria acelor timpuri. Lor le-a rămas intactă. Dar de ce să ne amăgim? Când orice psiholog ne-ar spune că amintirile sunt, de fapt, reproduceri ale minţii dornice să urmărească un fir al adevărului subiectiv. 
 
Şi eu am colectat, la fel de subiectiv ca oricine, o serie de informaţii senzoriale (cu precădere, tactile, auditive şi vizuale), care s-au sedimentat în aşa fel încât eu să le accesez de câte ori am nevoie. Ca toată lumea. Doar că-mi aparţin exclusiv. Le-am atribuit deja valoare şi nimic nu le-ar altera. Sunt mulţumită cu amintirile mele. Chiar dacă includ şi alte persoane, martori ai trecutului nostru comun. Acestea din urmă intră în categoria de amintiri colective. Ce este interesant e că, dacă ne adunăm toţi la o masă, ne-am încurca în inconsecvenţa detaliilor. Rememorările ar deveni un soi de relatare care n-are nicio conexiune cu impresiile interlocutorilor. Dacă sora mea ar vorbi de aceeaşi bicicletă Pegas, albă, pe care o foloseam alternativ cu zeci de ani în urmă, sunt sigură c-ar spune despre ea cu totul altceva. Dar azi n-o întreb pe ea. Pentru că eu am avut propria-mi relaţie cu bicicleta în cauză. Şi am idealizat-o.
 
Am constatat recent că trăim vremuri îmbâcsite. Progresul nu dă, neapărat, un luciu. Iar condiţia copilului s-a modificat. Structural vorbind, nu mai există multe corelări cu generaţiile trecute. Şi mi-am dat seama de asta când mi-au căzut ochii pe un sondaj propus de Facebook care anunţa intenţia platformei Google de a crea un mediu mai sigur pentru copii. Nu am citit ce trebuia bifat, eram grăbită, dar chiar atunci îmi mirosea profund a după amiază umedă cu tentă de muscat rupt din vie şi mintea m-a transportat în acea decadă, undeva, la începutul lui octombrie. 
 
Pe vremea aia nu existau nici drepturi, nici constrângeri, nici control parental în sensul pe care-l dăm noi astăzi. Sau, oricum, eu habar n-aveam că există. Veneam acasă, de la şcoală, pe la prânz. Era un soare strident, mărginit de cumuluşi, miroasea a struguri copţi şi a faguri de miere bâzâiţi de albine. Mâncam în grabă, cu gândul să ies cât mai repede la joacă. Lecţiile, mai târziu. Când mă prefăceam preocupată, doar-doar o păcăleam pe mama. Reguli de bază au fost mereu. Să fac ordine, ororare!, să spăl vasele, supliciu!, să calc, da, să calc. Mama se fofilase cumva de la atribuţia asta şi ne revenea nouă, pe rând, să călcăm cămăşile lui tata. Tata purta uniformă. 
 
Şi mai aveau încă o pretenţie: să nu mă îndepărtez prea mult de casă. Căzusem de acord asupra unei arii de explorare. Prin vecini puteam, prin cartierele adiacente aveam voie, în oraş trebuia permisiune, pe câmpuri, înspre care eram mai mult luată pe sus de copiii mai mari, pe cont propriu nu mă aventuram oricum, era zonă neutră. Adică, eu nu le spuneam că mergem să alergăm după fluturi sau să culeagă fetele mai mari nu ştiu ce flori, iar ei nu erau la curent pe unde umblam. Nu exista find my friends.
 
Exista, însă, o înţelegere universală între adulţi care se traducea în vigilenţa bătrânilor, a vecinilor care stăteau acasă peste zi şi a fraţilor mai mari, încărcaţi cu responsabilitate. Eram, cumva, supravegheaţi. În sensul că, trecând pe lângă poarta lor, le strigam că noi ne ducem. Vag, dar suficient. Şi ne duceam pe coclauri.
 
Învăţasem de mică să fiu prudentă, să nu mă-ncred în străini şi să nu accept daruri de la nimeni. Era, totuşi, un subiect tabu, discutat cu disconfort doar în casă, când primeam instrucţiunile de interacţiune umană. În rest, eram liberi să facem ce vrem. Aveam la dispoziţie lumea aşa cum era ea, cu bune şi rele, cu puţine sau multe, cu miros de regina nopţii, de iarbă udă, de must de abia stors, cu pregnantul gust al neîngrădirilor.
 
Copiii mei se raportează la cu totul alte valori. Aşa şi trebuie. Suntem separaţi de o epocă care a avut parte de mari transformări. M-am ocupat de educaţia lor şi m-am străduit să-i pregătesc pentru orice confruntare. Să înţeleagă ce înseamnă să te expui. Să ştie ce presupune conectarea permanentă în online. E terenul lor de joacă. Interacţiunea nu şi-a pierdut din calitaţi, doar se prezintă sub o formă diferită. Şi noi ne-am intrigat părinţii. Înclin să cred că judecam cu prea multă asprime noua generaţie, dar nu mă hazardez să merg până într-acolo încât să afirm că nu îi paşte niciun pericol. E drept, nu sunt deloc iresponsabili, iar aparenta îngrijorare că sunt deconectaţi de lume şi că trăiesc în virtual nu este decât una falsă. Sunt destepţi. Curioşi. Sunt competitivi. Au o viziune tehnologică deosebită. Aşa am fost şi noi, la rândul nostru. Aşa vor fi şi descendenţii lor. Dar, oare, au greşit părinţii noştri să ne lase libertatea de alegere? Să ne trateze cu o oarece indiferenţă, atât timp cât seara eram acasă, pregătiţi de culcare şi cu lecţiile făcute? Este, oare, un exces acela de a încerca să fie creat un mediu sigur pentru copiii noştri? Suntem noi, părinţii din ziua de azi, exageraţi? Nu ştiu.
 
Dar cum ar fi să le dăm o şansă înainte de a-i discredita? Şi să nu încercăm necontenit să le alterăm amintirile pe care şi le construiesc singuri, experienţă cu experienţă. Poate nu vor colecta miros de regina nopţii sau aromă de struguri proaspăt storşi, dar sunt convinsă că rememorările lor vor fi la fel de solide ca ale noastre.