Străbunicii României

Străbunicii României

Oficial, în România există 9.521 de persoane cu vârsta de peste 100 de ani

Au trăit o răscoală, două războaie mondiale, trei dictaturi, cinci decenii de comunismşi două de tranziţie. Rubrica „Dosar“ de azi vă prezintă reportaje despre unii dintre cei mai bătrâni români. Oficial, în România există 9.521 de persoane cu vârsta de peste 100 de ani, dintre care 3.696 de bărbaţi şi 5.825 de femei. Statisticile sunt însă înşelătoare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cum se vede dragostea la 70 de ani

Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, care ne-a furnizat cifrele de mai sus, precizează că acestea au fost obţinute prin utilizarea unei aplicaţii informatice, fără a fi comparate cu evidenţa manuală, mai ales că e vorba de documente de stare civilă de la începutul secolului XX. De asemenea, se arată în precizări, este foarte posibil ca mulţi dintre cei care figurează vii în evidenţa electronică să fi decedat între timp, dar actele de deces să nu fi fost operate încă. Spre exemplu, există scriptic 222 de bărbaţi şi 338 de femei născuţi în anul 1900, deci care ar avea 111 ani, dar nu e deloc sigur că mai sunt toţi încă în viaţă. În orice caz, cifre cu un grad mai înalt de acurateţe sunt aşteptate în toamna acestui an, când este programat să se desfăşoare un nou recensământ al populaţiei.

Destine

Dar dincolo de cifre stau oamenii şi vieţile lor. Generalul Nicolae Dumitrescu are 107 ani şi îşi explică longevitatea prin faptul că a făcut sport toată viaţa şi că nu a fost niciodată căsătorit şi, prin urmare, n-a avut cine să-l cicălească. În 106 ani de viaţă, buzoianca Ecaterina Găman a lăsat în urmă 11 copii, 14 nepoţi, 21 de strănepoţi şi 9 stră-strănepoţi. Nicolae Păsculescu, 105 ani, poate fi lejer poreclit „Croitoraşul cel bătrân": toată viaţa a cusut costume populare, uniforme de război, dar şi haine de zi cu zi. Îşi aminteşte şi acum cum s-a pozat cu el şi cu costumele sale populare însăşi regina României. Băcăuanul Ilie Constandache, 105 ani, a avut o viaţă aventuroasă şi numeroase meserii, de la marinar la ceasornicar. Nemţeanul Vasile Arsene a tras la coasă până la 80 de ani şi ar mai trage şi acum, când a prins suta, dacă n-ar avea un astm bronşic. Iar braşoveanca Rica Soci, 100 de ani, descendenta unei familii de negustori înstăriţi, cântă şi acum la pian şi păstrează în minte de 82 de ani cea mai frumoasă amintire a tinereţii ei: titlul de Miss Braşov 1928. Poveşti de viaţă lungă, pline cu toate întâmplările care se pot aduna într-un secol şi ilustrate cu fotografii îngălbenite de vreme, care ni‑i arată la tinereţe pe cei mai vârstnici români.

"Nu m-am căsătorit niciodată.Nu m-a cicălit nimeni,de aceea nu m-am consumat"
Nicolae Dumitrescu 107 ani

Un secol de viaţă şi încă puţin


Berta Müller crede că Dumnezeu i-a dat viaţă lungă pentru c-a fost „o femeie cumsecade“ Foto: Caius Raţiu

România are cel puţin câteva zeci de bătrâni care au trecut „pragul" de 100 de ani. Au prins monarhia,două războaie mondiale, comunismul, democraţia şi, mai nou, sunt cetăţeni europeni. Au muncit o viaţă întreagă, şi-au crescut cu greu copiii, iar acum îşi numără triumfător stră-strănepoţii. E pe scurt povestea românilor care au ajuns să adune în buletin atâţia ani câţi nici cu gândul nu gândeşti. Am fost acasă la câţiva dintre ei. Case modeste, dar în care ne-au primit bucuroşi de oaspeţi. Majoritatea îşi trăiesc bătrâneţea în singurătate, printre lucruri vechi şi cutii cu medicamente pe care ştiu că nu trebuie nicicum să uite să le ia. Dacă-i întrebai în urmă cu şase decenii, niciunul nu s-ar fi gândit că o să apuce 100 de ani. Sau 107, ca bucureşteanul Nicolae Dumitrescu. Vă prezentăm în continuare câteva dintre poveştile de viaţă ale celor mai bătrâni români.

Berta Müller nu-şi mai aminteşte numele locurilor în care a trăit sau a oamenilor pe care i-a cunoscut. În lumea ei nu mai e loc decât pentru băiatul ce-o vizitează zilnic, camera în care-şi duce - la propriu - veacul şi puţinele amintiri ce nu i s-au şters din memorie. „Toate s-au întâmplat atât de demult" spune femeia care-a împlinit 100 de ani în septembrie trecut. Oftează şi îşi ridică mâna zbârcită ca pentru „dă-i pace". Nu aude bine, aşa că dacă vrei s-o întrebi ceva trebuie să te apleci să-i strigi la ureche. De-o jumătate de an nici nu mai vede bine, de-asta în casa ei toate lucrurile sunt la distanţă de-un pas.

Pe masa din mijlocul camerei sunt mai multe cutii cu medicamente şi un petec de hârtie pe care pastilele - care întregi, care jumătăţi - sunt ordonate în două grămăjoare. „Astea trebuie să le iau acum" - spune ea adunând în căuşul palmei trei buline întregi şi două jumătăţi. A fost băiatul meu, Arpad, de dimineaţă şi mi le-a pregătit. Să le şi iau, să nu‑mi iasă din minte".

O femeie cumsecade


Berta nu are niciun regret legat de trecutul ei

Berta Müller s-a căsătorit de tânără cu un militar de carieră pe care l-a însoţit în toate locurile în care-a fost detaşat. Nu-şi mai aminteşte numele lor, dar ştie că s-a mutat de multe ori până ce‑a început războiul - al doilea - care-a lăsat-o văduvă. A prins rădăcini la Bistriţa. În 1941 s-a operat de ulcer, iar doctorii i-au scos atunci trei sferturi din stomac. „Timp de un an n-am mâncat deloc pâine şi nici feluri grele. Strecuram prin sită tot ce mâncam", spune bătrâna. Poartă vorbele prin gură de parcă ar fi o boabă fragedă de strugure - născută şi crescută într-o familie de unguri la Miercurea Ciuc îşi aminteşte cu greu cuvintele în română. Nu mai are niciun dinte în gură şi râde cu toată fiinţa dac-o întrebi de ce nu s-a dus la nepotul ei, medic dentist, să-i pună unii noi.

După operaţia la stomac n-a mai mâncat niciodată pe săturate. Acum are - crede ea - vreo 40 de kilograme. Înălţimea nu şi-o ştie, dar nu pare cu mult mai mare de-un metru. Nu ştie de ce i-a dat Dumnezeu o viaţă atât de lungă. „Poate - spune ea - pentru că am fost o femeie cumsecade. N-am vorbit pe nimeni de rău şi am fost prietenoasă cu toţi." Dar acum şi-ar dori să plece de pe lumea asta: „O fost bine, o fost frumos. Da-i de-ajuns."


Alături de primul său soţ, care a murit pe front


Despre trecut, numai de bine

Pe cât e de mică şi de firavă, tot îi place să robotească prin casă. „Spăl mărunţişurile, pentru că hainele de pat le duce băiatul să le spele cu maşina, scutur de praf... O femeie îşi găseşte oricând de lucru, dacă vrea", spune ea. Asta o ajută să nu se plictisească. Are televizor, dar de când nu mai vede bine nu l-a mai deschis. Ascultă la radio, dar mai mult ca să audă nişte voci în casă decât ca să fie la curent cu ce se întâmplă. Spune că a fost la ultimele alegeri, dar nu ştie cum îl cheamă pe preşedinte.

Pensia de urmaş pe care o are de la soţul ei (din cauza operaţiei de la stomac n-a fost angajată niciodată) nu i-ar ajunge să trăiască, dacă n-ar ajuta-o şi băiatul ei. Dar nu dă vina pe nimeni: în lumea ei nu există Băsescu, Boc, PDL sau PSD.Nu are niciun regret legat de trecutul ei - „ce a trecut e bine tot", dar o îngrijorează lumea de azi: „Acum, tinerii sunt foarte stricaţi. Nu se mai înţeleg cu părinţii. E şi vina lor că nu i-au crescut cum trebe'." Ea n-a avut niciodată probleme cu copiii. În afară de Arpad mai are o fată, Rozalia - de la cel de-al doilea soţ al său -, care-o vizitează mai rar pentru că stă departe, la Sfântu Gheorghe. Nepotul ei - dentistul - are o fată în clasa a II-a, „foarte scumpă".

Nimic de făcut pe lumea asta

Zâmbeşte când povesteşte cum a fost anul trecut de ziua ei. A împlinit 100 de ani la 18 septembrie, iar casa i s-a umplut de oameni, în frunte cu primarul Bistriţei. „Au adus aşa de multe flori de nici n-am mai avut unde să le pun!", îşi aminteşte Berta. Nu răspunde când o întrebi ce-ar vrea să facă anul ăsta de ziua ei, ca şi copiii care, închizând ochii, cred că ceilalţi nu‑i văd. Pentru că nu‑şi mai doreşte nimic şi crede că nu mai are nimic de făcut pe lumea asta. Ştie că n-o să-i mai fie bine decât după ce pleacă „dincolo". N‑are nici o îndoială: s-a gândit 100 de ani la asta.

"Acum, tinerii sunt foarte stricaţi. Nu se mai înţeleg cu părinţii. E şi vina lor că nu i-au crescut cum trebe'."
Berta Müller 100 de ani

 A atins 105 ani fiindcă „a mâncat rar carne"

Ilie Constandache are o memorie de invidiat  Foto: Claudiu Banea

Ilie Constandache, cel mai în vârstă bărbat din judeţul Bacău, a împlinit în urmă cu câteva zile 105 ani. Născut la 4 februarie 1906, în comuna Vultureni, bărbatul susţine că longevitatea de care se bucură este o „moştenire de familie". Moş Ilie a vizitat multe ţări pe vremea când era marinar pe un vas al cărui căpitan era chiar unul dintre fraţii săi. Îşi aminteşte de Turcia, Grecia, Egipt, Spania şi Anglia.

În tinereţe, la malul mării

Bătrânul bănuieşte că viaţa lungă de care se bucură se datorează şi ambiţiei de care a dat dovadă în viaţă. A practicat mai multe meserii, de la marinar la ceasornicar, dar nu s-a dat în lături nici de la munca câmpului şi spune că i-a plăcut foarte mult să citească. A terminat doar cinci clase, dar spune că experienţa sa de viaţă depăşeşte cu mult cele scrise în cărţi. Cu alcoolul nu s-a împăcat niciodată şi crede că şi acest „aspect" l-a ajutat ca astăzi să mai fie în viaţă. „Nu am abuzat niciodată de oameni. Am mâncat foarte rar carne şi nu-mi place alcoolul. Sunt un om credincios şi mă rog la Dumnezeu în fiecare zi", a mărturisit Ilie Constandache secretul longevităţii. Dorinţa pe care şi-a pus-o la aniversare a fost să adauge încă un an la cei pe care deja îi are.

A fost sărbătorit cu tort şi şampanie de către nepoţi, strănepoţi şi copii, dar şi de vecinii săi din comuna Vultureni. Petrecerea i-a fost organizată de Fundaţia de Sprijin Comunitar (FSC) Bacău, care l-a inclus în programul de îngrijire la domiciliu anul trecut. Chiar dacă are 105 ani, bărbatul continuă să-şi ducă viaţa aşa cum a făcut-o de când se ştie. „Îşi face de mâncare, îşi caută mereu ceva de lucru şi nu are stare. Este activ şi foarte comunicativ. La vârsta sa arată foarte bine. În plus, are o memorie de invidiat", a spus Elena Ungureanu, supervizor proiecte la FSC.

"Am mâncat rar carne şi nu-mi place alcoolul. Sunt un om credincios şi mă rog la Dumnezeu în fiecare zi."
 Ilie Constandache 105 ani

„Din coasă mi-am crescut copiii"


Moş Nirăuţă spune că ar fi şi acum în stare să se ia la întrecere la cosit cu cei tineri Foto: Florin Jbanca

La cei 100 de ani ai săi, Nirăuţă Mustăciosul, cum îi spune lumea din din comuna nemţeană Grumăzeşti lui Vasile Arsene, deapănă amintirile de parcă toate s-ar fi întâmplat cu câteva zile în urmă. Deşi nu mai aude bine, iar vederea nu-i mai este de prea mult ajutor, Nea Vasile are proaspete în memorie scenele de luptă de la Odessa şi de la Cotul Donului, unde a fost infanterist în Regimentul 15 Dorobanţi. „La 1 noiembrie 1942, într-o duminică dimineaţă, eram pândar la arma automată. Inamicul m-a ochit, dar cartuşul a trecut prin căciula de miel. Căpitanul le-a spus că ăsta e semn de la Dumnezeu", spune el. La exact trei ani distanţă, tot în prima zi a lunii lui Brumar, Vasile Arsene a trecut Prutul pe la Ungheni ca prizonier de război. Armata română şi-a recuperat soldaţii şi i-a adus la Iaşi, după care i-a lăsat la vatră. Împreună cu soţia, Vasile Arsene şi-a ridicat o casă şi a început să lucreze la CAP.

„Dacă făceai treabă, mâncai, dacă nu, nu", povesteşte nemţeanul. Din 1976, de când a ieşit la pensie, a fost cosaş vreme de 15 ani în pădurile din Corbu, judeţul Harghita. „Ultima dată am cosit când aveam 80 de ani. Mi-a fost dragă meseria asta din care am ţinut şi copiii, şi animalele de pe lângă casă. Dacă nu aveam astm, cred că mai dădeam şi acum la coasă", mai spune veteranul de vârstă din Grumăzeşti.

Nea Vasile ţine evidenţa strictă a celor 5 copii, 15 nepoţi şi 21 de strănepoţi şi îi aşteaptă cu drag pe toţi în casa veche de la Grumăzeşti. Mai ales pe cei mici, care sunt bucuroşi când bătrânul îi lasă să-l tragă de mustăţile lungi. ;Florin Jbanca

"Ultima dată am cosit când aveam 80 de ani. Dacă nu aveam astm, cred că mai dădeam şi acum la coasă."
Vasile Arsene 100 de ani

Rica Soci a fost Miss Braşov 1928


Pianul, marea pasiune din viaţa Aureliei (Rica Soci, la 25 de ani în casetă) Foto: Stelian Grăjdan

Aurelia Soci este plină de viaţă şi cântă şi astăzi la pian. Braşoveanca a ajuns la vârsta de 100 de ani pentru că, spune ea, a ştiut mereu să zâmbească, să fie cumpătată şi să respecte orele de somn. „Dumnezeu m-a ajutat tare mult şi este bun cu mine de mă lasă atâta timp", spune femeia.

Rica, aşa cum o cunoaşte toată lumea, s-a născut la 26 iulie 1910, la Braşov, într-o familie de vechi negustori de mătăsuri. Spune c-a avut o copilărie frumoasă. „Mama mi‑a cumpărat o pianină, iar o săsoaică mi-a dat lecţii de pian", spune Aurelia Soci. Apoi, femeia a studiat pianul, pictura şi limbile străine la Institutul Maicilor Ursuline din Sibiu, un fel de Conservator de Muzică la vremea aceea.

Centenara îşi aminteşte, cu nostalgie, că a ajuns să fie aleasă cea mai frumoasă femeie a oraşului de la poalele Tâmpei, în anul 1928, din întâmplare. „M-a rugat o prietenă să merg cu ea să se înscrie la concurs. Când am ajuns acolo, cei din comisie m-au întrebat de ce nu mă înscriu şi eu, după care chiar au insistat. Am acceptat şi aşa am ajuns să fiu aleasă Miss Braşov. Dar asta a fost aşa de demult", râde femeia. A fost căsătorită timp de şapte ani şi are două fiice, Minerva şi Monica. Acum, la 100 de ani, fosta Miss Braşov este încă în formă. Secretele unei vieţi îndelungate spune că sunt mesele echilibrate, respectarea orelor de somn, plimbările prin natură şi muzica. „Vara urcam des pe Vârful Piatra Mare, Postăvarul, chiar şi pe Omu, dar mă şi deplasam cu bicicleta. Iarna făceam schi şi patinaj. Mereu am respectat orele de somn, am încercat să mănânc la ore fixe şi numai mâncare gătită în casă", mărturiseşte Rica Soci.

Alţi trei aşi pe care i-a avut în mânecă de-a lungul vieţii au fost calmul, buna organizare şi optimismul. „Mama nu şi-a ieşit din fire nici măcar o dată. A primit de toate de la viaţă, dar le-a primit ca pe ceva normal şi nu a disperat", spune fiica ei, Minerva Timaru (73 de ani). ;Talida Bendriş, Paula Ciotloş

Nea Nelu, seniorul Bucureştiului


Generalul Nicolae Dumitrescu a locuit întotdeauna singur  Foto: Lucian Muntean

Cel mai bătrân bucureştean este general de brigadă în rezervă. Nicolae Dumitrescu locuieşte într-un apartament de pe strada I.C. Brătianu chiar de când s-a construit blocul, în 1932. Seniorul nu ia pastile şi bea cafea zilnic.Multe dintre simţuri i-au fost tocite de timp, dar memoria nu-i joacă feste deocamdată generalului Nicolae Dumitrescu. „Am iubit armata şi ţara. Am luptat pe frontul de la Odessa în al Doilea Război Mondial, dar am plecat din oaste când au venit comuniştii la putere", îşi aduce aminte generalul de 107 ani, alintat de rudele apropiate „nea Nelu".

Nepoata seniorului spune că mersul pe jos n-a fost niciodată o problemă pentru „nea Nelu". „Merge singur, fără baston, de nu mă pot ţine după el când ieşim la plimbare. Eu stau liniştită când mai iese singur să-şi mai cumpere una-alta pentru că îl cam ştiu toţi vecinii şi vânzătorii din zonă", spune Gina, nepoata generalului.

„Mişcarea e secretul"

Nicolae Dumitrescu a lucrat doar în armată şi a ieşit la pensie după cel de-al Doilea Război Mondial, când încă nu împlinise 50 de ani. De atunci nu a mai lucrat. Bătrânul spune însă că secretul nu este inactivitatea, ci, dimpotrivă, mişcarea, agitaţia. El afirmă că a ajuns la venerabila vârstă de 107 ani pentru că n-a făcut excese. „Am făcut sport toată viaţa. Am şi medalii la tenis de masă", explică generalul de armată în rezervă. Mărturie îi stau câteva palete şi o sacoşă plină cu mingi şi cu fileuri uitate pe sub şifonierul vechi din sufragerie. Celălalt mare secret al „bunicului Bucureştiului" şi adevăratul motiv pentru care a ajuns la peste 100 de ani, după cum o spune chiar el mai în glumă, mai în serios, este faptul că nu a fost căsătorit niciodată. „Nu m-a cicălit nimeni, de aia nu m-am consumat", susţine burlacul.  Nepoata generalului confirmă cele spuse de acesta şi mai dezvăluie faptul că unchiul ei a ajuns la această vârstă fără să ia măcar o aspirină. „Eu trec pe la el de vreo două-trei ori pe săptămână să văd dacă e totul în regulă şi să-l mai ajut cu câte ceva, dar în rest se descurcă singur", spune femeia.

Bea cafea şi nu ţine regim

Chiar dacă nu mai este la prima tinereţe şi nici la a doua, generalul burlac are aceleaşi tabieturi ca ale crailor din ziua de azi. Bea în fiecare dimineaţă câte un ceai preparat chiar de el şi se plimbă aproape zilnic. „Merg de la Sfântul Gheorghe până la Spitalul Colţea, traversez prin pasajul de la Universitate, mai merg până la Piaţa Unirii, mă opresc la o cafea şi plec acasă", spune bucureşteanul de 107 ani.
Mai mult, seniorul susţine că nu ţine niciun fel de regim. „N-am ţinut şi nici n-o să ţin regim niciodată. De băut, n-am mai băut alcool de 40 de ani, şi tutunul l-am lăsat prin '32", explică generalul forma bună pe care o are. Nepoata lui spune că a făcut analizele de curând şi că este „sănătos tun". ;Dorin Irimia

Mutat de Primărie la etajul 5, fără lift

Din luna august a anului trecut, clădirea de pe strada I.C Brătianu, în care locuieşte de peste 70 de ani generalul Dumitrescu, a intrat în reparaţii, iar fiecare locatar a primit câte o locuinţă de necesitate. „Nea Nelu" a primit şi el un apartament de la Primăria Capitalei, la etajul cinci, într-un bloc al cărui lift nu funcţiona. Bătrânul general s-a mutat abia când problema a fost remediată, după mai bine de trei luni. „Nu mă duc acolo pentru că nu merge liftul şi nu pot să urc atâta. Să facă liftul şi mă duc", spunea bătrânul la vremea respectivă. Seniorul a fost la prima schimbare de domiciliu din ultimii 70 de ani.

Zamfira a fost menajera boierului Mihail Cantacuzino


Zamfira Moraru, ieri şi azi p Foto:Codruţa Horja

Este mică de statură, firavă, vorbeşte coerent şi‑şi poartă cu mândrie bastonul. Este vorba despre Zamfira Moraru, cea mai în vârstă femeie din Prahova, care luna viitoare împlineşte 103 ani. Întreaga sa viaţă este o poveste. Originară din comuna prahoveană Râfov, Zamfira a fost al şaptelea copil al unor ţărani simpli şi cinstiţi. În anii adolescenţei a lucrat ca menajeră la boierul Mihail Cantacuzino. „Aveam grijă de familia sa. Avea o gospodărie foarte mare. Făceam curăţenie, spălam rufele şi pregăteam mâncarea. Pentru ceea ce făceam pentru el, boierul i-a oferit familiei mele un teren pe care să-l folosim să ne câştigăm existenţa pe toată perioada cât am fost angajată la el.

După nişte ani, comuniştii i-au luat conacul şi terenurile şi l-au pus să lucreze ca strungar, la Piteşti. Acolo a murit", îşi aminteşte bătrâna.S-a căsătorit la numai 18 ani cu un ploieştean care lucra ca maistru la rafinărie. „Mi-am iubit foarte mult soţul. A fost o mare dragoste. El a murit de 53 de ani şi m-a lăsat singură. La 30 de ani, pentru că nu puteam face copii, am înfiat-o pe una dintre fetele surorii mele. Avea numai doi ani. A fost copilul nostru, de care am avut mare grijă", povesteşte Zamfira Moraru.

Femeia are trei nepoţi şi doi strănepoţi. De ani buni, locuieşte în Târgovişte împreună cu fiica sa. Bea cafea cu lapte în fiecare zi, îi plac supele de pui, citeşte ziare şi se uită la televizor. Îi place să se plimbe prin parc şi, chiar şi la 103 ani, străbate zilnic cel puţin un kilometru pe jos. ;Codruţa Horja

Muncă multă pentru o viaţă tihnită


Chipul vesel al lui Nicolae Păsculescu nu trădează cei 105 ani pe care-i are Foto: Remus Runcan

Cel mai bătrân om din Timişoara stă într-o casă mare, verde, lângă un părculeţ micuţ, într-o zonă ascunsă de aglomeraţia de la şosea. Nicolae Păsculescu are 105 ani şi îşi păstrează demnitatea unui om care a trecut semeţ prin viaţă. „M-am hotărât să rămân pe piatra ce-am putut să o clădesc. Nu mă schimb", a spus centenarul. S-a născut în 1905, într-o familie de chiaburi, cu un tată primar în localitatea Lipova din judeţul Arad, oraşul în care a trăit, şi de-a lungul anilor a învăţat că familia e sfântă şi meseria pe care a ales-o, cea de croitor, la fel. „Nu poate măsura nimeni cât am cusut eu. Zile şi nopţi am cusut, alt­fel nu aş fi putut să le dau copiilor mei educaţia pe care au primit-o", a mărturisit centenarul.

Amintire de la nuntă

În anii '30, tânărul Nicolae Păsculescu era unul dintre cei mai apreciaţi creatori de costume populare de pe Valea Mureşului. „Am avut atelier cu multe maşini şi muncitori pe care i-am învăţat meserie. Mulţi dintre cei pe care i-am învăţat eu au murit", a mai spus bătrânul.

Era recunoscut pentru măiestria cu care realiza costumele populare, iar munca sa a fost apreciată şi de familia regală la un târg la care Nicolae Păsculescu şi-a expus „creaţiile". „Ţin minte că o dată a venit regina la standul meu şi m-a întrebat dacă poate să facă o poză. I-am spus că sigur că se poate şi m‑am dat la o parte. A spus că nu trebuie să mă dau şi m-a chemat să fac poză cu ea", a mai povestit centenarul.
În al Doilea Război Mondial, tânărul a stat departe de front datorită meseriei sale. „A fost concentrat, dar fiind croitor l-au ţinut să le facă echipamentele", a spus Liviu Ciovici (80 de ani), ginerele bătrânului. Fotografiile înnegrite de timp, fie că e vorba de portretul de nuntă, de portrete de familie sau poze de grup, îl arată pe Nicolae Păsculescu mereu drept, respectabil şi îmbrăcat impecabil.

Fericirea din vremurile de atunci

Într-o imagine din 1929, apare alături de colegi de meserie, împreună cu care a urmat un curs de croitorie. Pe spate e notat: „1929, Aminitiri din fericita perioadă a vremurilor de atunci". Acum, zilele lui trec liniştite. „Gândesc la ce a fost, cum a trecut, ce fel de oameni am întâlnit, buni sau răi", a mărturisit centenarul. ;Olivia Tulbure

Moş Grigore n-a stat nicio zi în spital


Grigore Horhoianu a făcut puşcărie politică p Foto: Alin Ion

Pe Grigore Horhoianu l‑am găsit la masa din cămăruţa lui, citind o carte religioasă. A împlinit 104 ani în urmă cu doar câteva zile, dar are memoria unui tânăr. „Am băut un pahar de şampanie şi am mâncat o friptură de pui împreună cu rudele şi vecinii", spune bătrânul. Nea Grigore are doi copii - un fiu şi o fiică, de 72 de ani, respectiv 69 de ani -, patru nepoţi şi tot atâţia strănepoţi. N-a avut deloc o viaţă uşoară. A fost pe front, în al Doilea Război Mondial, şi s-a ocupat de aprovizionare. A scăpat teafăr, apoi s-a angajat ca magazioner la fosta Cameră Agricolă a judeţului Gorj. În 1951 a fost ridicat de acasă de securişti şi aruncat în arestul închisorii din Craiova. „Au spus că am fost membru al Partidului Legionar. E drept, au venit nişte studenţi prin comună şi m‑au înscris şi pe mine, dar n-am avut activitate în partid", mărturiseşte cel mai bătrân gorjean. A fost închis timp de patru luni în penitenciarul din Craiova,  apoi a avut domiciliu forţat la Piatra Neamţ timp de patru ani. După ce s-a întors acasă, a lucrat la o fermă agricolă, de unde a ieşit la pensie în 1969.

O viaţă fără excese

Grigore Horhoianu povesteşte că a dus o viaţă sănătoasă. N-a fumat, nu a făcut excese de niciun fel în ceea ce priveşte băutura şi a mâncat multe fructe. Îşi prepară ceaiuri de câteva ori pe zi. „N-a fost internat niciodată în spital. Mănâncă orice şi nu are niciun fel de restricţie. Îi plac mult şi brânzeturile", ne spune Adrian Horhoianu, fiul celui mai vârstnic gorjean, care a fost profesor de matematică în Valea Jiului, iar în urmă cu patru ani s-a întors în Bălăneşti, ca să aibă grijă de tatăl său. Soţia lui Grigore Horhoianu a murit în 2010, la vârsta de 89 de ani. ;Alin Ion, Silvia Stoenescu

Femeia „fără vârstă", dar cu nouă stră-strănepoţi


Ecaterina are 14 nepoţi, 21 de strănepoţi şi nouă stră-strănepoţi  Foto: Mirela Copariu

Ecaterina Găman s-a născut în anul 1904, în comuna buzoiană Beceni. A fost a doua dintre cei şapte copii ai unei familii care muncea din greu pentru a avea ce pune pe masă.„Am muncit mult, pe câmp, pe lângă casă şi trebuia să avem grijă şi de animale. Am fost o familie de mijloc, nu eram bogaţi, dar nici săraci, pentru că munceam şi aveam tot ce ne trebuia", îşi începe bătrâna povestea. În 1923, la 19 ani şi jumătate, Elisabeta s-a căsătorit cu Ştefan Găman, cu cinci ani mai mare decât ea.

„M-am măritat târziu pentru vremea aia pentru că îmi era frică să plec de lângă părinţi, dar mi-a dat Dumnezeu bărbat bun. După nuntă m-am mutat în casa lui şi ne-am înţeles foarte bine", ne-a mărturisit centenara. Când vine vorba despre copiii ei, bătrâna începe să-şi frământe mâinile: a născut 11, dar nu i-au trăit decât şapte. Doi au murit la naştere şi doi imediat după botez, iar femeia a suferit pentru fiecare în parte.

Dacă n-ar avea actele care să-i ateste vârsta, nimeni nu i-ar da anii pe care-i are. „Nu mă gândeam eu că trăiesc atâta. Cred că secretul este munca şi cei 11 copii pe care i-am născut. Am mâncat de toate, dar nu am băut alcool niciodată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ţinut până acum", spune bătrâna. În ziua în care Ecaterina Găman a împlinit 106 ani, am găsit-o pe prispa casei. S-a gătit şi a aranjat casa pentru că îşi aştepta rudele. Fraţii, copiii, nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii au venit să o sărbătorească şi i-a primit aşa cum se cuvine. Ne-a mărturisit că se simte bine şi este fericită că este înconjurată de oameni care ţin la ea. ;Mirela Copariu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: