Nu există compromis mai compromiţător decât să te însoţeşti cu un asemenea personaj. Al cărui crez constă în ură, tupeu, flegmă şi fariseism. Nici măcar alianţa liberalilor cu bătrânul bolşevic Iliescu sau cu securistoidul "Felix" nu se compară cu adopţia unui ţopârlan politic de teapa celui din Pipera. În paranteză fie spus, el a devenit acum tovarăşul celor pe care-i porcăia, până nu demult, cum îi venea la gură. A se asculta, spre exemplificare, celebra discuţie cu reporterul Antenelor, în special "pe partea economică"...

Dar fiindcă tot veni vorba de înregistrări, să revenim la cazul Blejnar. Convorbirile scurse din dosarul fostului şef al fiscului comportă două-trei observaţii. Prima, că aceste conversaţii telefonice n-au nicio relevanţă juridică pentru cauza în care a fost trimis în judecată inculpatul. Şi anume, o reţea de evaziune într-o afacere cu combustibili. În apelul adresat preşedintelui Băsescu, de pildă, subiectul era creanţa companiei Rompetrol către statul român. Blejnar a sunat la Cotroceni pentru a se sfătui în legătura cu intenţia patronilor din Kazahstan de a plăti o parte din datorie. În dialogul cu Elena Udrea, se discută despre "ciocolăţi" (sic!), "zahăr" şi alte "alea". Bunuri despre care fostul ministru al dezvoltării susţine că erau destinate ajutorării sinistraţilor din zonele afectate de inundaţii.

A doua observaţie, din tonul interlocutorilor rezultă că aceştia ştiau (sau bănuiau) că sunt interceptaţi. Recitiţi pasajele în care Băsescu îi răspunde lui Blejnar: "sfătuieşte cu juriştii", "vorbeşte cu ministrul justiţiei", "trebuie discutat cu premierul" şi, din nou, "discută neapărat cu premierul, cu ministrul de finanțe". De altfel, cu puţine excepţii, şeful statului răspunde monosilabic: "da", "bine" sau "îhî". Fapt explicabil dacă ne gândim că toate apelurile telefonice din centrala de la Cotroceni sunt, conform surselor mele, înregistrate şi stocate de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). Cel puţin din perioada răpirii celor trei jurnalişti români în Irak.

În fine, o ultimă remarcă. Orice stenogramă reprezintă unul din rarele prilejuri în care presa şi publicul sunt, indiferent de care parte a baricadei s-ar afla, excitaţi în egală măsură. De vină o fi, pesemne, proverbiala noastră curiozitate mioritică, dorinţa de-a pătrunde, pe gaura cheii, în intimitatea celuilalt. A politicianului sau a vecinului. În cazul dintâi, o dorinţă legitimă, căci politicianul e plătit din banii cetăţeanului. Şi nu viceversa. Nu ştim însă ce audienţă ar atinge stenogramele unui simplu cetăţean, din motivul că n-au fost date încă publicităţii. Dar nu-i timpul trecut...