Cînd îţi formezi – sau îţi este formată – o opinie, mergi cu ea pînă în pînzele albe. Nu te împrieteneşti decît cu cei care îţi confirmă crezul, dezlegi prietenii cu ceilalţi şi, astupîndu-ţi urechile precum marinarii lui Ulise, mergi orbeşte, zburînd doar pe aripile propriilor convingeri.

Bunăoară, acum cîteva săptămîni am avut, din nou, o mostră a ceea ce înseamnă dezbaterile publice în România. Într-una dintre ele, la masă se aflau două tabere, un moderator şi o idee. O tabără emotivă, cealaltă raţională. Emotivii şi-au demonstrat din plin arta de a nu asculta. S-au năpustit de la bun început cu un potop de clişee şi fake-news-uri dominînd discuţia, raţionalii încercînd din răsputeri să-şi păstreze calmul şi să strecoare, cînd şi cînd, cîte un contraargument. Pe lîngă urechile entuziaştilor argumentul însă nici nu trecea, atît de tare era ţignalul propriilor voci.

Moderatorul părea depăşit de situaţie, iar ideea fugise de mult şi îngrozită din platou, lăsînd ringul la dispoziţia taberelor.

Majoritatea dezbaterilor publice din România pare că şi-au pierdut de mult miza autentică: aceea de a discuta, pro şi contra, calm şi raţional, o idee. Nu se mai dezbate, ci se impun puncte de vedere. Discuţiile devin aproape personale, un meci al nervilor, din care spectatorii nu au, de fapt, nimic de cîştigat. Vor rămîne de partea taberei în care erau deja ancoraţi. Cei care sînt de partea înflăcăraţilor vor izbucni într-un „bravo, le-a zis-o!“, adepţii calmilor şi rezonabililor vor ofta, dînd ochii peste cap într-un „n-ai cu cine să vorbeşti“, iar indecişii vor schimba canalul, preferînd mai degrabă „ceva liniştit“.

Citiţi continuarea pe dilemaveche.ro.