Înainte de toate, printre aceste ONG-uri remarc unele care de ani buni se luptă cu prezenţa religiei şi a Bisericii în spaţiul public. Probabil că ne mai aducem aminte de sforţările acestora în privinţa simbolurilor religioase în şcoli sau prezenţa orei de religie în învăţământul public. Însă argumentaţia nou întrebuinţată mi se pare mai mult o găselniţă a acestor organizaţii în lupta pentru susţinerea ateismului. Să ne apropiem cu atenţie de aceste motive.

1. Principalul argument este cel al laicităţii Statului Român. La prima vedere, aceasta presupune că Statul nu ar trebui să aibă nici o legătură financiară cu Cultele. Dar asta se întâmplă numai dacă nu cunoşti exact semnificaţia termenului în cauză. Derivat din grecescul laós, termenul nu semnifică nici mai mult nici mai puţin decât poporul, altfel spus comunitatea de cetăţeni. Mai spre zilele noastre termenul a căpătat un nou sens, anume acela de a desemna o separaţie între simpli cetăţeni şi slujitorii sacramentali ai Cultelor, desemnaţi prin termenul cler. Această separaţie nu are nici o legătură cu cererea in cauză, din simplul motiv că mulţi din cetăţenii acestei ţări sunt şi membrii unui cult. Pe cale de consecinţă, dacă bugetul unei ţări este destinat folosului cetăţenilor, de bună seamă că el trebuie să ia în calcul şi apartenenţa religioasă la un cult, proporţional cu această apartenenţă.

2. Tocmai de aceea, legile româneşti prevăd clar sprijinul financiar pe care Statul îl acordă cultelor. A cere Parlamentului stoparea finanţării presupune îndemnul la comiterea unei ilegalităţi. Cât priveşte chestiunile tehnice,legate de cifre şi statistici, Patriarhia Română explică într-un comunicat amplu ce se întâmplă cu sprijinul financiar de la bugetul de Stat pentru Cultele religioase.

3. Alt argument este acela că religia este o chestiune privată. Este foarte adevărat că fiecare crede în ceea ce doreşte, dar tot atât de adevărat este că atunci când cetăţenii unui Stat, în număr semnificativ, aderă la un cult,chestiunea devine de interes public,deoarece ei (cetăţenii) se constituie într-un grup social. În virtutea fundamentelor sale de funcţionare, dar şi conform anumitor limite de reprezentativitate, Statul este obligat să ia în calcul acel grup social. De aceea, în România, Cultele, deşi se organizează ca persoane juridice private, sunt recunoscute ca având o utilitate publică,exact prin formularea “sunt recunoscute de Stat”. Prin urmare, Cultele nu pot fi scoase din spaţiul public, deşi multe din ONG-urile semnatare şi-ar dori un spaţiu public sterilizat de religie, adică ateu ( din gr. átheos, fără Dumnezeu).

  4. Acelaşi argument (religia este o chestiune privată) induce şi o separaţie artificială între componentele de interes public ale unei societăţi. Care ar fi criteriul de selecţie între aceste componente (cult,educaţie,sănătate,ecoomie,sport,etc.) astfel încât unele să fie luate în calcul de Stat, iar altele date la o parte ?. De ce nu pot funcţiona aceste componente împreună, tocmai în virtutea rolului public pe care îl au? De ce tocmai cele care ţin direct de valoarea persoanei umane să fie date la o parte? În alte ţări civilizate înţeleg că nu prea se întâmplă aşa. Vorba aceea, Statele cu viziuni presupuse a fi largi au început să recunoască până şi parteneriatele dintre persoanele de acelaşi sex, tocmai pentru că acestea reprezintă grupuri sociale. Adicătălea, dacă o minoritate socială (şi sexuală) pretinde recunoaştere din partea Statului, de ce să nu pretindă şi alte grupări sociale, minoritare sau chiar majoritare !? Întreb aceasta deoarece am văzut printre semnatarii acestei scrisori chiar şi organizaţii ce activează în domeniul minorităţilor sexuale, caz în care mi se pare că practică dubla măsură.

5.N-aş vrea să par un dur, dar mi se pare că argumentul de tip "mai bine s-ar da banii la alte domenii decât cultele" seamănă cu argumentul lui Iuda că se face risipă cu banii care puteau fi daţi săracilor, atunci când o femeie a uns cu mir de mare preţ picioarele Mântuitorului. 

Tocmai de aceea, găselniţele ONG-urilor respective nu denotă preocuparea acestora pentru laicitate, ci pentru ateism. Iar ateismul, că vrem sau nu, este şi el tot o credinţă religioasă.

PS. Remarc "dragostea" deosebită cu care unii dintre colegii de blog mă tratează. Îi asigur că sunt dispus oricând la un dialog frăţesc al argumentelor şi nu sunt adeptul atacurilor la persoană în public, ca mijloc de suplinire a lipsei de argumente.