Statul şi Roşia Montană

2 iulie 2018 pare să fi fost lunea neagră a României. Codului Penal i s-a săpat groapa - mai are o zi, doua, şi ultima barieră care mai stă în calea corupţilor din România va fi înlăturată. Tot luni, la cererea României, Roşia Montană a fost îngropată de Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO. Dar speranţa noastră într-o viaţă demnă în România nu poate fi îngropată.

O viaţă demnă poate fi trăită doar într-un stat de drept, care ştie să se apere la nivel internaţional şi care preţuieşte atât istoria ţării, cât şi viitorul oamenilor şi al locurilor din ţara în care aceştia trăiesc. Roşia Montană este acel loc magic care ne reaminteşte în fiecare zi că avem cum să ne luptăm pentru o viaţă demnă. Şi cum să câştigăm. Vă voi explica de ce.

În ianuarie 2017, la sfârşitul mandatului şi în numele statului român, ministrul Culturii de atunci, Corina Şuteu, a depus dosarul Roşia Montană în vederea includerii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Luni, în cadrul celei de-a 42-a sesiuni a Comitetului Patrimoniului Mondial la Manama, în Bahrain, tot statul român a cerut returnarea dosarului. Deşi Roşia Montană a intrat în dezbatere cu recomandare de înscriere din partea evaluatorilor UNESCO. Ca să înţelegeţi mai bine, Germania a încercat preţ de 20 de ani să înscrie pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO o catedrală şi abia luni a reuşit, în timp ce România ar fi putut să înscrie Roşia Montană din prima, căci, spre deosebire de catedrală, valoarea ei universală nu este contestată nici de experţi, nici de statele membre. Dar a ales să nu o facă.

Pentru includerea pe lista Patrimoniului Mondial este nevoie de consimţământul statului-parte. Invocând acest principiu al suveranităţii statului, Azerbaidjan,Tunisia, Cuba şi Angola au pledat pentru returnarea dosarului. Pentru alianţa cu aceste state, România a negociat pe holuri până noaptea târziu. Norvegia, Australia şi Ungaria au fost de cealaltă parte, subliniind valoarea universală a patrimoniului, dar şi valorile pe care se bazează Convenţia UNESCO semnată de toate statele prezente. Bosnia Herţegovina a avut mustrări de conştiinţă şi şi-a retras amendamentul dictat de România, la câteva ore după ce l-a depus. Discuţiile au sfârşit prin a nu mai avea nimic de-a face cu patrimoniul cultural universal, ci cu politica, lobby-ul şi corupţia.

O atitudine defetistă în faţa Gabriel Resources, care ridică semne de întrebare asupra apărării României.

Momentul fără precedent de luni a arătat de fapt că, la 48 de ani de la naştere, Convenţia Patrimoniului Mondial UNESCO ar trebui rescrisă. Aceasta a fost concepută să demonstreze importanţa, pentru toate popoarele lumii, a protejării patrimoniul cultural şi natural unic şi de neînlocuit, precum cel de la Roşia Montană. Deoarece dreptul la istorie, la patrimoniul cultural, este unul fundamental. 

În ultimii zece ani, locul experţilor din Comitet a fost luat de diplomaţi. Se fac alianţe şi târguri. Se fac (geo)politică şi lobby. Se face pe placul statului, în baza principiului suveranităţii statelor semnatare şi nu pe „placul“ patrimoniului. Dar ce te faci atunci când un stat este reprezentat de oameni care nu urmăresc interesul public, al întregii ţări, ci al câtorva, cei aflaţi la putere? Din păcate, Convenţia a fost concepută excluzând ideea că un stat poate fi infracţional, aşa cum este cazul României azi. Şi-atunci, umilit, tu, cetăţean al României, ai doar două posibilităţi: să te lupţi să trăieşti într-un stat de drept sau să te lupţi să modifici convenţiile internaţionale care ignoră existenţa statelor infracţionale, atunci când lupta pentru un stat de drept eşuează, aşa cum se întâmplă acum în România. Căci o viaţă demnă poate fi trăită doar într-un stat de drept.

De ce a cerut România să se returneze dosarul Roşia Montană? „Datorită arbitrajului internaţional în curs“ şi pentru că „nu suntem dispuşi să plătim din buzunarul cetăţeanului cele peste 4 miliarde de dolari care se pot pierde în urma litigiului“, ne spun comunicatele Ministerului Culturii. O atitudine defetistă în faţa Gabriel Resources, care ridică semne de întrebare asupra apărării României.
 

În toată povestea asta, e important de ştiut că situl cu pricina de la Roşia Montană se bucură de protecţie prin legislaţia naţională încă din 1992, când a fost înscris pe Lista Monumentelor Istorice din România. Aşadar, includerea sitului pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO ar fi o consecinţă firească a regimului de protecţie naţională şi nu ar aduce cu sine o supraprotejare a sitului. Aduce, în schimb, o recunoaştere oficială internaţională a valorii patrimoniului cultural. Ar angaja statul în sensul punerii în valoare a sitului, dar nu în excluderea mineritului fără cianuri. Nu ar creşte riscurile arbitrajului cerut de Gabriel Resources în 2015 Centrului Internaţional de Soluţionare a Disputelor Relative la Investiţii de la Washington (ICSID), pretinzând încălcarea tratatelor încheiate de Guvernul României cu guvernele Marii Britanii şi Canadei pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (litigiul ICSID ARB/15/31 dintre Gabriel Resources/RMGC şi România). 

Cu alte cuvinte, nu se emite o decizie cu caracter de noutate. Şi-atunci, nu numai că o includere a Roşiei Montane în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO nu ar periclita poziţia Statului Român în procesul de arbitraj, ci chiar ar întări-o, dovedind întregii lumi valoarea universală a acestui loc din România.

Şi-atunci, ne întrebăm, cum a fost construită apărarea? Câţi bani datorează României Gabriel Resources, dacă România îi datorează daune de 4,37 miliarde de dolari? Şi, dacă tot e vorba de bani luaţi din buzunarul nostru pentru a plăti aceste daune, n-ar trebui să ne implicăm în acest proces de arbitraj? Să cerem informaţii care ne privesc ca posibili viitori plătitori de daune? Să-i sprijinim pe cei care au şanse să devină amicus curiae, adică cei care nu sunt parte sau nu au fost solicitaţi de o parte în litigiu, dar care asistă instanţa prin oferirea de informaţii şi expertiză în legătură cu subiectul litigiului. Să le cerem guvernelor lumii să recunoască autonomia reglementărilor patrimoniului mondial de curţile de arbitraj comercial internaţional.

Ne mai putem întreba şi cum se face că România, un stat declarat suveran, a fost de acord cu arbitrajul de investiţii, prin care trei persoane particulare sunt împuternicite să revizuiască, fără nicio procedură de recurs, toate acţiunile guvernului, toate deciziile instanţelor judecătoreşti şi toate legile şi regulamentele emise de parlament? Să contestăm curţile de arbitraj din afara UE. Aşa cum Curtea Europeană de Justiţie a decis că deciziile sale sunt finale şi că tribunalele de arbitraj pentru acorduri de investiţie între state membre UE nu au putere să se exprime în chestiuni care ţin de această curte. Căci o viaţă demnă poate fi trăită doar într-un stat care ştie să se apere la nivel internaţional.

În dezbaterea de luni din Bahrain, s-a menţionat de mai multe ori faptul că statul român este suveran. Deci are obligaţia să protejeze în primul rând interesul public, nu pe cel privat. Lucrările de salvare, protejare şi de punere în valoare a patrimoniului cultural din zonele protejate prin lege sunt de interes naţional în România. Pe lângă această grijă purtată de Stat, Roşia Montană ar fi beneficiat de expunere mondială, de acces la surse de finanţare internaţională, de creare de locuri de muncă şi de dezvoltare a unei economii durabile, dacă ar fi fost inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Doar că n-a fost. Încă. Conform procedurii, statul român are la dispoziţie trei ani să revină cu dosarul la UNESCO, după care Roşia Montană trebuie nominalizată din nou. Adică o vom lua de la zero.

Dreptul la o viaţă demnă ni-l vom câştiga singuri, prin implicare şi organizare, pornind de la cazul Roşia Montană.

Neimplicarea Statului ar duce la degradarea minelor romane, aşa cum au avertizat şi evaluatorii UNESCO. Noroc cu Norvegia, Australia, Spania şi Ungaria, care au cerut Statului Român monitorizarea sitului şi cooperarea cu organismele internaţionale. Îi vom aminti Statului Român, prin reprezentantul său, Ministerul Culturii, de aceste angajamente luate în Bahrain. Căci o viaţă demnă poate fi trăită doar într-un stat care preţuieşte şi istoria ţării, dar şi viitorul oamenilor şi al locurilor în care aceştia trăiesc. 

În concluzie, dreptul la o viaţă demnă ni-l vom câştiga singuri, prin implicare şi organizare, pornind de la cazul Roşia Montană. Noi, românii, vom deschide dezbaterea internaţională despre valorile pe care se bazează Convenţia Patrimoniului Mondial UNESCO şi care azi nu mai sunt respectate. Noi, românii, vom deschide dezbaterea în ţară despre apărarea României în litigiul cu Gabriel Resources. Noi, românii, vom cere Ministerului Culturii să ne respecte dreptul la istorie şi la viitor şi să facă tot ce s-a angajat să facă pentru Roşia Montană în faţa Comitetului Patrimoniului Mondial la cea de-a 42-a sesiune din Manama, Bahrain.

O revenire a României cu solicitarea de includere pe lista UNESCO se va putea face şi înainte de finalizarea litigiului internaţional, dar nu mai târziu de trei ani. Să sperăm că vom reuşi să modificăm Convenţia Patrimoniului Mondial UNESCO, astfel încât locuri precum Roşia Montană să poată fi salvate. Sau, cine ştie, poate că noi, românii, vom reuşi să facem în aşa fel încât să trăim într-un stat de drept. Şi-atunci, primul pas va fi să înscriem Roşia Montană pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Putem s-o facem până în vara lui 2021, la câteva luni după alegerile parlamentare din România. Surprinzător felul în care istoria statului român se împleteşte cu cea a Roşiei Montane până în ultima clipă.

P.S. Găsiţi aici perspectiva Ministerului Culturii asupra a ceea ce s-a întâmplat la cea de-a 42-a sesiune a Comitetului Patrimoniului Mondial la Manama, Bahrain.