Statul adoră hârtia

Să începem în mod coerent prin a contrazice chiar titlul acestui articol. Evident că Statul nu adoră hârtia, aşa cum nu adoră nimic, pentru că Statul e un concept şi în consecinţă nu poate avea emoţii proprii. Poate ar fi mai corect să spunem că un număr impresionant din cei care lucrează la stat adoră hârtia.

Bine, poate că şi „adoră” e un termen exagerat. Să consdierăm că nu e o adoraţie în sine cât mai ales o obişnuinţă, o cultură organizaţională care venerează acoperirea prin şi cu hârtii. Tentaţia de a semna hârtie după hârtie, de a-i pune pe alţii să îşi asume pe proprie răspundere şi să îi pui să aducă un munte de hârtii care îi face responsabili este un viciu insituţional la care excelăm.

Responsabil. În fine, de fapt, la asta se reduce totul în administraţia românească. Cine e responsabil? Dar cu un accent deosebit pe responsabilitatea punitivă, pentru că nu e vorba despre „cine e responsabil pentru acest succes?” ci despre „cine e responsabill pentru această greşeală?”.

Aşa că pentru început, putem tăia oricâte proceduri şi oricâte hârtii vrem noi, putem da legi care să spună că suntem obligaţi să respectăm alte legi care deja există, putem să ne enervăm cât vrem la ghişeu, la birou şi în piaţa publică, tot ce contează este cum scăpăm de spaima de responsabilitate? Sau, mai pretenţios spus, cum reuşim să schimbăm o cultură socială veche de decenii, în care scopul nu este de a face, ci de a descoperi vinovatul. Un comportament care s-a implantat neuronal în mintea fiecărui cetăţean care devine funcţionar: Cum fugi de responsabilitate? Cum scapi de a fi vinovat?

Să folosim două exemple pentru a înţelege mai bine ce ni se întâmplă.

De curând, am avut de-a face cu un caz concret de acoperire inutilă cu hârtii. Într-un proiect finanţat de o organizaţie europeană, aprobat şi semnat de ambiele părţi, partenerul european a efectuat plata pe baza unui contract semnat de partea română şi trimis scanat pe email. În disonanţă totală, funcţionarii din instituţia românească au ales - pe bază de cutumă şi proceduri interne - ca transferul banilor către beneficiari să se facă pe baza unui munte de hârtii, semnături peste semnături, ordine şi note care se dublează una pe alta, totul însoţit de Sfântul Graal al funcţionarului nostru: documentul în original.

Comparativ, în timp ce banii au ajuns la noi în două zile, ei pleacă la beneficiarii finali în minim două săptămâni. Cumva, partenerii externi au încredere în noi, dar noi nu suntem în stare să avem aceeaşi încredere în ceea ce ne priveşte chiar pe noi. La final, dacă se întâmplă ceva rău, cine o să fie responsabil? Poate alţii, pentru că noi deja ne-am acoperit de un munte de hârtii.

După un stagiu într-o instituţie publică, poţi înţelege cu adevărat de ce nu ştim să atragem fonduri şi să facem proiecte.

Al doilea exemplu face parte din folclorul anticorupţiei care circulă de câţiva ani pe piaţă.

Diverşi demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, ajunşi în această postură printr-un traseu politic, deleagă semnăturile aparatului pe care îl conduc în speranţa că responsabilitatea se va delega şi ea pe baza principiului „eu nu am semnat nimic!”. Un înalt demnitar a făcut deja puşcărie şi câţiva se pare că sunt şi ei pe aceeaşi direcţie pentru că, în realitate, delegarea nu îi scapă de actul ilegal din care s-au sustras doar formal.

Puse cap la cap, cele două exemple nu fac altceva decât să demonstreze că întreaga construcţie instituţional-birocratică nu poate ocoli corupţia (şi adevărata responsabilitate aferentă), dar reuşeşte cu un succes imens să împiedice proiectele necesare. Atât timp cât un proiect public nu are o justificare personală, el are şanse minime să scape muntelui de hârtii gata să-l înghită. Supraprocedurizarea este nocivă şi duce la lipsa reală de proceduri. După un stagiu într-o instituţie publică, poţi înţelege cu adevărat de ce nu ştim să atragem fonduri şi să facem proiecte. Şi asta în timp ce corupţia a înflorit netulburată de cererea ritualică a livrării unui document semnat în orginal.

Paradoxal, am ajuns în situaţia în care constatăm că avem insuficienţi funcţionari şi specialişti care să facă proiecte, în timp ce avem enorm de mulţi funcţionari care lucrează în subteranele muntelui de hârtii. Semnătura a devenit sinonimă cu responsabilitatea şi se substituie total scopului primordial, acela de a face proiecte şi a construi cu rezultate palpabile. Ai oameni care pot face treabă, dar ei sunt ocupaţi birocratic.

Aşa că statul adoră hârtiile în defavoarea propriilor cetăţeni. Zombificarea publică provine din teamă şi lipsa de înţelegere a eficienţei instituţionale. Ministerele, prefecturile, consiliile judeţene şi primăriile sunt pline de angajaţi despre care nu ştii cu ce se ocupă şi care deseori preferă să nu facă proiecte pentru că nu vor să îşi asumă responsabilităţi.

Poţi da legi peste legi care devin una dupa alta inutile, dacă nu reuşim să schimbăm în acelaşi timp cultura instituţională a momentului. Instituţiile publice sunt comparabile cu marile fabrici în care toată lumea tremura la gândul digitalizării care îi va lăsa pe drumuri, pentru că nu vor mai avea unde să înşurubeze piuliţe. Până la revoluţia aşteptată, nu avem decât să semnăm în original că ni s-a predat originalul şi că am luat la cunoştinţă pe propria răspundere că trebuie să aducem un act în copie legalizată.