Stăm bine cu nervii?

Am intrat în al treilea deceniu al celui de al treilea mileniu, ştiind (sau poate doar simţind), chiar dacă uneori nu vrem s-o recunoaştem, că am început să trăim un timp marcat de schimbări radicale - climatice, economice şi sociale -, un timp în care provocările s-ar putea să depăşească enorm capacitatea noastră de a rezolva problemele propriei noastre existenţe.

Iar aceste noi realităţi pun presiuni uriaşe pe comunităţi şi pe indivizi, care se văd tot mai mult confruntaţi cu rapidele şi imprevizibilele evoluţii climatice, cu reformarea radicală şi la fel de rapidă a pieţei muncii şi cu integrarea masivă a inteligenţei artificiale în viaţa profesională, familială şi individuală.

Oamenii simt efectele acestor schimbări exponenţiale, într-o lume în care trebuie să facă faţă dublării la fiecare doi ani, a volumului de informaţii. Într-un fel sau altul, computerul indivizilor, care este creierul, trebuie să proceseze cantităţi sporite de date, pentru ca oamenii să poată trăi/supravieţui. Suntem echipaţi pentru gestionarea efectelor generate de noile provocări cotidiene, care ne afectează sănătatea? Şi cine să o ştie mai bine decât medicii, cei care ne ajută la nevoie?

Pentru a afla răspunsuri avizate la astfel de întrebări, m-am adresat profesorului universitar Ovidiu Alexandru Băjenaru, şeful Clinicii de Neurologie a Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române.

Împreună cu vicepreşedintele Academiei, Dr. Victor Voicu

Principalul ucigaş al adulţilor în România

Sanda Vişan – Provocările civilizaţiei actuale au modificat în vreun fel, mărindu-l poate, domeniul de care vă ocupaţi, cel al bolilor neurologice?

Ovidiu Băjenaru - Dacă ne gândim la accidentele vasculare cerebrale, sau la bolile coronariene, probabil că da. La fel ca bolile de nutriţie, care sunt specifice epocii noastre, în primul rând diabetul zaharat, care e un factor de risc şi pentru bolile neurologice, tulburările neurocognitive, bolile cardiovasculare şi renale.

Pentru alcătuirea statisticilor ce evidenţiază evoluţia spaţială şi temporală a maladiilor, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a compus un indice care reprezintă suma numărului de ani de viaţă pierduţi odată cu moartea prematură şi a anilor de viată productivă pierduţi din cauza dizabilităţii. Dincolo de importanta lor semnificaţie medicală, aceste date sunt –sau ar trebui să fie- de mare interes pentru decidenţii politici, fiindcă ele indică viabilitatea prezentă a comunităţilor, dar şi direcţia în care acestea vor evolua, sub aspect medical.

Deşi acum infecţiile cu coronavirus stârnesc emoţie globală şi justificate îngrijorări, să nu uităm că bolile neurologice reprezintă o povară socială, aflată în creştere constantă, chiar dacă nu ocupă prim-planul în media. În 2016, de pildă, ele constituiau prima cauză a dizabilităţii şi a doua cauză a morţii locuitorilor planetei. Iar în Occident, unde populaţia înregistrează un proces de îmbătrânire îngrijorător, guvernele sunt tot mai mult confruntate cu nevoia de a furniza tratamente, reabilitare şi servicii de asistenţă pentru cei care suferă de boli neurologice. De aceea, pentru a nu fi prinşi nepregătiţi, politicienii ar face bine să nu ignore datele furnizate de organizaţiile medicale acreditate.

Sanda Vişan - Aceste statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sunt valabile şi pentru România, sau noi stăm altfel?

Ovidiu Băjenaru - Noi stăm mai prost, din păcate. Fiindcă doar bolile vasculare cerebrale, alături de boala coronariană reprezintă principalul ucigaş al populaţiei adulte în România.

Dincolo de aspectele legate de mortalitate şi supravieţuire, şi în România este ca peste tot în lume: bolile neurologice sunt principala cauză de invaliditate majoră în populaţia adultă. Aceasta este o realitate legată nu doar de bolile vasculare cerebrale, ci şi de multe alte boli, ca cele traumatice, cele neurodegenerative, în mod deosebit, sau afecţiuni ale sistemului nervos periferic.

Uitându-ne la statisticile OMS cel puţin din ultimii 15 ani, din nefericire la mortalitatea prin accident vascular cerebral, România ocupă poziţia a treia sau a patra în lume, în mod constant. E adevărat că primele poziţii sunt ocupate, în general, de ţările din Europa de Est şi de cele din Asia Centrală,  acolo unde există statistici, fiindcă sunt multe ţări care nu au date riguroase. În acest top lipsit de glorie, România este la concurenţă cu Rusia, care este constant pe primul loc la mortalitatea prin aceste boli, iar în apropiere de România sunt Bulgaria şi Ungaria.

Sanda Vişan - Această situaţie pune problema prevenţiei. Măcar din motive financiare, dacă nu şi morale, statul, care se presupune că se interesează de sănătatea populaţiei, ar trebui să-i acorde atenţie. Există prevenţie pentru aceste boli?

Ovidiu Băjenaru - Sisteme de prevenţie există. Ele sunt însă legate nu numai de activitatea neurologiei. Este vorba, în primul rând, de sistemul de prevenţie primară, mai ales pentru bolile vasculare cerebrale şi pentru tulburările neurocognitive, a căror formă extremă este reprezentată de demenţă.

Sanda Vişan - Ce trebuie făcut la acest nivel al prevenţiei primare?

Ovidiu Băjenaru - Trebuie identificaţi şi trataţi factorii de risc crescut, înainte ca omul să facă o boală neurologică, în cazul nostru, o boală cardiovasculară sau cerebrovasculară.

Sanda Vişan - Care sunt aceşti factori?

Ovidiu Băjenaru - Cei binecunoscuţi: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, obezitatea, fumatul, lipsa de exerciţiu fizic. Pentru componenta cognitivă, lipsa de activitate intelectuală constantă. Mai sunt o serie de factori metabolici, hiperuricemia, sindromul metabolic, deci factori de risc binecunoscuţi pentru boala coronariană, pentru accidentul vascular cerebral şi pentru deteriorarea neurocognitivă, care adesea sunt legate.

Sanda Vişan - La nivel de medic de familie ar trebui identificaţi aceşti factori?

Ovidiu Băjenaru - Da, la nivelul sistemului de medicină primară. O medicină de familie corect gândită şi organizată ar trebui sa fie axată în special pe prevenţia primară şi tratament nu doar medicamentos, ci şi de sfat medical. Oamenii trebuie sfătuiţi să aibă un mod normal de viaţă, ca activitate fizică, intelectuală, ca echilibru între activitate şi repaus.

Activităţile recreative nu sunt o glumă, ci o componentă esenţială a vieţii noastre. Medicina de familie trebuie să se ocupe mai mult de igiena somnului şi de raportul dintre activitate şi odihnă.

Sanda Vişan - Dv. vorbiţi despre un sistem care i-ar permite medicului de familie să aibă o discuţie cu pacientul. Or, ştim cu toţii că timpul alocat pacienţilor e limitat de cerinţele CNAS, că medicul de familie, ca şi medicul specialist, de altfel, petrec jumătate din timpul alocat fiecărui pacient, pentru a introduce date în sistemul electronic.

Ovidiu Băjenaru - De aceea am spus că „ar trebui”, am vorbit la modul condiţional. N-am spus că sistemul la noi este bine organizat. Această prevenţie nu înseamnă doar ceea ce are de făcut medicul, care este un pilon esenţial, desigur, ci înseamnă şi implicarea altor sisteme sociale. De exemplu, accesul la o alimentaţie sănătoasă, care nu ţine de doctor, ci se sistemul comercial, agricol, de educaţia oamenilor care trebuie să înţeleagă ce anume este bine pentru sănătatea, nu doar pentru plăcerea lor. Toate acestea la un loc înseamnă prevenţie primară într-o societate normală.

Sanda Vişan - Ceea ce, înţeleg, nu este cazul în România.

Ovidiu Băjenaru - Din păcate, nu. Suntem departe de a fi într-o situaţie nu ideală, dar cât de cât acceptabilă.

Sanda Vişan - Dincolo de această fază a medicinei primare, cum procedăm?

Ovidiu Băjenaru - Intrăm în medicina de specialitate, unde pacientul ajunge când face un accident neurologic sau coronarian, o tulburare medicală. Cel mai adesea, pacienţii ajung la medicul neurolog pentru accidente vasculare cerebrale, sau crize de pierdere a conştienţei, de epilepsie, sau diverse tulburări senzitive legate de vedere, de vorbire.

Medicul specialist trebuie să identifice simptomele obiectiv, nu prin părerile pacientului, trebuie să pună un diagnostic şi să iniţieze un tratament corect ştiinţific, în concordanţă cu diagnosticul, cu etapa de boală şi cu maladiile asociate. Medicul rezolvă astfel problema acută, dar, dacă descoperă un risc crescut pentru recidiva acelor manifestări, trebuie să instituie un tratament şi să sfătuiască pacientul cum anume trebuie să-şi ducă viaţa, pentru a scădea acest risc. Aceasta este prevenţia secundară.

Boala cu o mie de feţe, a tinerilor

La doi ani de la absolvirea, în 1983, a cursurilor Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, doctorul Ovidiu Alexandru Băjenaru a început să lucreze în Clinica de Neurologie a Municipalului din Bucureşti, pe care o conduce din 1994. Anterior, a beneficiat şi de o bursă de studii aprofundate la Paris, la Universitatea René Descartes. Prof. univ. dr. Ovidiu Băjenaru este coordonatorul Programului naţional de scleroză multiplă din România.

Sanda Vişan - Sunt anumite maladii în acest domeniu, care presupun o susţinere din partea statului, prin programe naţionale, fiindcă, evident, costurile tratamentelor sunt atât de ridicate, încât pacienţii nu le-ar putea suporta. Putem vorbi despre câteva dintre ele?

Ovidiu Băjenaru - În primul rând, este scleroza multiplă. Deşi nu este o boală foarte frecventă, este totuşi destul de frecventă la populaţia de vârstă tânără. Din nefericire, aceasta este potenţial cea mai invalidantă boală pentru tineri, în afară de traumatismele cranio-cerebrale.

Sanda Vişan - Ceea ce înseamnă costuri mari pentru societate.

Ovidiu Băjenaru - Costuri imense pentru societate. Există astfel de studii foarte bine făcute, la nivelul ţărilor europene, care arată clar că ceea ce numim costuri indirecte, care sunt costurile sociale legate de îngrijirea acestor pacienţi, reprezintă mult mai mult decât costurile directe, adică investiţiile în terapiile imunomodulatoare, ce trebuie instituite precoce în această boală, pentru a nu se ajunge la dizabilităţi semnificative, sau chiar la invalidităţi. Azi există o sumedenie de tratamente imunomodulatoare, care ar trebui să ne permită o personalizare, în funcţie de profilul imunologic al fiecărui pacient.

Sanda Vişan - E o boală înşelătoare, cu multe feţe.

Ovidiu Băjenaru - Aşa i s-a şi spus. De aceea, instituirea tratamentului şi monitorizarea pe termen lung a pacienţilor cu scleroză multiplă trebuie făcute de acei medici neurologi care au experienţa şi pregătirea necesară acestei boli. Aşa este peste tot în lume, tocmai pentru că nu este o boală simplă

Sanda Vişan - În 2018 aveam înregistrate 10.000 de cazuri. Care e statistica actuală?

Ovidiu Băjenaru - La ora actuală, noi estimăm destul de grosolan.

Sanda Vişan - Adică nu există statistici?

Ovidiu Băjenaru - În general, nu există statistici epidemiologice în România. Estimarea în cazul sclerozei multiple se bazează pe o serie de studii regionale mai vechi. A fost unul în Bucureşti, unul în judeţul Argeş, altele în zonele Clujului şi Târgu-Mureşului, pe nişte criterii de diagnostic puţin mai simple decât cele de azi. Toate arătau că prevalenţa acestei boli este în jur de 35 de bolnavi la 100.000 de locuitori.

Sanda Vişan - Ceea ce e mult?

Ovidiu Băjenaru - Nu e nici mult, nici puţin.

Sanda Vişan - Faţă de alte maladii, cancerul, de pildă.

Ovidiu Băjenaru - Faţă de cancer, nu e mult, dar, ţinând cont de impactul bolii şi de vârsta populaţiei tinere active, înseamnă foarte mult din punct de vedere al implicaţiilor.

Sanda Vişan - Boala se poate declanşa şi la 20 de ani?

Ovidiu Băjenaru -Vârsta medie de debut a acestei boli este între 20 şi 30 de ani. Pot fi cazuri de debut şi la copil, sau la vârste mai înaintate, care sunt, statistic vorbind, mult mai puţine.

Pe criteriile actuale de scleroză multiplă, care includ imagistica prin rezonanţă magnetică şi o serie de criterii imunologice, în alte ţări, inclusiv cele din jurul nostru, s-au refăcut aceste statistici epidemiologice. S-a văzut că, de fapt, incidenţa şi prevalenţa sunt cu cel puţin 60-70% mai mari decât cifrele iniţiale. Deci, probabil că şi pe la noi suntem undeva pe la 40-50 de pacienţi la 100.000 de locuitori. Sper ca în câţiva ani să avem răspunsul exact şi pentru România.

Noi avem de 20 de ani Programul naţional de tratament al sclerozei multiple în România, în 13 centre, dintre care un centru de neurologie pediatrică.

Sanda Vişan - Deci pacienţii nu trebuie să vină la Bucureşti, pentru tratament.

Ovidiu Băjenaru - Nu, ar fi imposibil. Şi aşa suntem sufocaţi. Cele 13 centre s-au înfiinţat pe măsură ce programul s-a dezvoltat. Avem acum peste 4.500 de pacienţi trataţi. Nu putem să facem însă doar suma lor.

Sanda Vişan - De ce?

Ovidiu Băjenaru - Pentru că există forme de boală care fie nu au indicaţie de tratament, cum sunt formele primar progresive, pentru care, la ora actuală, nu există tratament la noi, cum există în străinătate; fie sunt pacienţi cu forme foarte uşoare, care nu ajung la medicul specialist şi nu beneficiază de un diagnostic.

Sanda Vişan - Cred, adică, că suferă de altceva.

Ovidiu Băjenaru - Da. Sau i-au consultat medici care nu au experienţa necesară şi nu-şi pun problema că ar putea fi scleroză multiplă. Şi credem că acest lucru se întâmplă mai ales în mediul rural, unde nivelul de specialitate atât de înaltă cum este un diagnostic de scleroză multiplă trebuie să recunoaştem că este foarte mult scăzut. Deci trebuie să adăugăm o eroare consistentă la cifrele pe care le avem noi la programul de scleroză multiplă. Apoi, sunt pacienţi care au ieşit din program, din cauza agravării majore a bolii, fază în care tratamentul îşi pierde indicaţia sau nu mai are eficacitate. Practic, nu putem suprapune numărul de bolnavi cu cei care sunt în program. Numărul bolnavilor a crescut însă în fiecare an.

Nu numai în România, ci şi la nivelul Uniunii Europene numărul bolnavilor de scleroză multiplă s-a dublat în ultimii şase ani, înregistrându-se aproximativ 600.000 de cazuri.

Sanda Vişan - Ce se poate face în această situaţie pe care o identificăm în România?

Ovidiu Băjenaru -Toate ghidurile din lume arată că scleroza multiplă trebuie tratată şi mai ales monitorizată în centre dotate cu specialişti în scleroza multiplă, cu tehnica necesară, adică rezonanţă magnetică, laborator de imunologie, posibilitatea unor investigaţii suplimentare, pentru că se poate greşi foarte uşor. Ar trebui să apară mai multe astfel de centre. Noi am făcut toate eforturile şi în ultimii ani s-au deschis centre la Sibiu, la Craiova.

Sanda Vişan - La spitalele judeţene de acolo?

Ovidiu Băjenaru - Da, pentru că acolo avem certitudinea competenţei colegilor noştri şi există şi un minim de dotare tehnică. Sunt şi alte zone din ţară, cum e Moldova, unde în momentul de faţă nu avem decât un singur centru, la Iaşi. Or, în Moldova există o zonă imensă, care practic nu are acoperire cu suficient de multe centre. Numai în Moldova s-ar impune cel puţin alte 3-4 centre. În timp ce Ardealul stă bine, în sudul ţării s-a ameliorat situaţia prin apariţia centrului de la Craiova, pentru că până acum, între Timişoara şi Bucureşti nu mai exista nimic.

Sperăm că lucrurile se vor îmbunătăţi în mod raţional, pentru că liberalizarea completă ar duce la dezastre şi mai mari, ar fi cu siguranţă erori de diagnostic. Am constatat că există la mulţi dintre colegii noştri practica de a diagnostica scleroza multiplă pe baza unei descripţii de rezonanţă magnetică sugestivă pentru unele leziuni demielinizante. În spatele unei astfel de leziuni pot să identific vreo 30 de boli diferite. Or, pentru un pacient care are altă boală, să primească un tratament imunomodulator ar fi un dezastru.

Sanda Vişan - S-a întâmplat?

Ovidiu Băjenaru - Noi primim ades pacienţi care vin disperaţi că au scleroză multiplă şi, de fapt, nu au.

Sanda Vişan - Adică medicul radiolog, ca să fie acoperit, scrie ce-i mai rău?

Ovidiu Băjenaru - Medicul radiolog nu are voie să pună diagnosticul de scleroză multiplă. El trebuie să descrie leziunile pe care le vede. Mai departe, pacientul trebuie să ajungă la medicul specialist neurolog, care să integreze aceste date, funcţie de examenul clinic, de istoricul, anamneza pacientului, alte examinări paraclinice.

Chiar şi în cazul sclerozei, sunt diferite forme de boală, care imagistic pot să arate oarecum la fel, dar una este forma cu recăderi şi remisiuni, care are o indicaţie de tratament, alta înseamnă o formă secundar progresivă, la care indicaţiile terapeutice sunt foarte limitate, din păcate, în momentul de faţă, alta este o formă primar progresivă, care abia acum, după atâţia ani, încep să aibă unele indicaţii de tratament. Medicina nu se rezumă la o investigaţie.

Sanda Vişan - Este adevărat că femeile sunt mai curând afectate de scleroza multiplă?
Ovidiu Băjenaru - Statisticile ne arată că în lume sexul feminin este aproape de două ori mai mult afectat decât sexul masculin.

Sanda Vişan - Există vreo explicaţie?

Ovidiu Băjenaru - Fiind vorba de o boală în care componenta autoimună este foarte puternică şi ştiindu-se din imunologia clinică, că foarte multe boli autoimune au o prevalenţă mai mare la sexul feminin, probabil una dintre explicaţii ar fi că genele de care depinde buna funcţionare a sistemului imun se exprimă pe cromozomi pe care se exprimă şi genele specifice hormonilor feminini şi că ar putea să fie un fenomen de înlănţuire, o coincidenţă legată de această predispoziţie genetică. Explicaţia este departe de a fi satisfăcătoare, încă nu avem o explicaţie coerentă.

Vai, ce migrenă am! Las’ că trece...

Nu, nu trece. Şi numai un doctor te poate trata. Dar pentru a ajunge la o înţelegere cât mai largă a domeniului de specialitate, drumul unui medic este lung şi jalonat de etape obligatorii de studiu continuu, mai ales că, dacă vrea să fie eficient, trebuie să ţină pasul şi cu rapidele evoluţii tehnologice şi de cercetare.

Dacă doctorul mai alege şi cariera universitară, atunci cerinţele sunt şi mai multe, de la cele de specialitate, la cele de pedagogie si mentorat. Pe această cale a mers prof. univ. Ovidiu Băjenaru, care a câştigat prin concurs postul de asistent universitar în 1990, ajungând, un deceniu mai târziu, prodecan al Facultăţii de Medicină de la UMF „Carol Davila” şi apoi preşedinte al Comisiei Senatului, pentru cercetare ştiinţifică.

Sanda Vişan - Neurologii tratează şi migrenele, care afectează o mare parte a populaţiei globului. Sunt acestea o problemă şi la noi?

Ovidiu Băjenaru - Chiar în octombrie 2019, la Congresul mondial de neurologie, am văzut statistici care arată că migrena, alături de accidentul vascular cerebral, reprezintă a doua boală neurologică, ca frecvenţă.

Sanda Vişan - Iertaţi-mă, eu îmi închipui migrena ca pe un moft de salon, dintr-un roman de secol XIX. Mă înşel, desigur.

Ovidiu Băjenaru - Migrena este o formă de cefalee care are o bază neurologică foarte complexă şi foarte bine definită. Ea presupune o participare vasculară în geneza fenomenelor patologice, ce au drept consecinţă cefaleea, dar şi fenomene neurologice, care sunt primare. Numele migrenei vine de la „jumătate de craniu”, pentru că acolo se manifestă forma clasică. Nu orice durere de cap este o migrenă.

Sanda Vişan - Este o boală major invalidantă? Nesuferind de migrene, mie îmi pare ceva trecător.

Ovidiu Băjenaru - Poate fi dizabilitantă prin aceea că, practic, omul, în timpul unui atac migrenos, nu se mai poate concentra, nu mai poate să lucreze, îi este afectată calitatea vieţii cotidiene. Migrena nu e atât de focalizată pe populaţia tânără, precum scleroza multiplă, se poate manifesta la orice vârstă, tulburând activitatea oamenilor.

Sanda Vişan - Migrenele au manifestări cotidiene?

Ovidiu Băjenaru - Sunt forme rare, dar se pot produce la câteva zile, la câteva săptămâni. Fiind foarte multe persoane care suferă de migrenă, per total reprezintă o problemă de sănătate. Nu vorbim de o invaliditate fizică, sub forma unui deficit motor sau vizual, deşi pot apărea uneori, dar impactează viaţa cotidiană, familială şi activitatea profesională şi socială.

Boala uitării

Evoluţiile tehnologice, care ne pun la dispoziţie volume incredibile de date, au modificat şi felul în care valorizăm şi folosim memoria, pe care am externalizat-o, într-o anumită măsură, prin device-urile utilizate. Practic, a devenit mai important să ştii unde să cauţi informaţia, decât să o reţii neintegrată într-un sistem conceptual, fiindcă ai oricând la îndemână măcar banalul iPhone. Memoria lui este de peste un milion de ori mai mare decât cea a computerului de la bordul navei Apollo 11, care i-a dus, în 1972, pe americani pe Lună. În aceste condiţii, există soluţii pentru uitare şi forma ei extremă, Alzheimerul?

Sanda Vişan - Alzheimerul, iată o altă problemă majoră de sănătate. E o boală a civilizaţiei moderne?

Ovidiu Băjenaru - E o boală dintotdeauna.

Sanda Vişan - Nu se chema aşa înainte?

Ovidiu Băjenaru - Se cheamă aşa de la doctorul Alzheimer, care a descris primul caz, la începutul secolului 20.

Sanda Vişan - Înainte se vorbea de senilitate sau demenţe?

Ovidiu Băjenaru - Boala Alzheimer nu este demenţă.

Sanda Vişan - Ce este?

Ovidiu Băjenaru - Este cea mai frecventă boală neurodegenerativă, care abia în ultimul stadiu al evoluţiei sale ajunge la demenţă. Demenţele nu sunt boli, ci sindroame, adică o sumă de manifestări, dominate de o deteriorare cognitivă globală, care pot fi generate de zeci şi sute de boli. Demenţa poate fi forma finală a tulburărilor cognitive vasculare, sau este asociată degenerescenţelor fronto-temporale, sau bolii Parkinson, sau a numeroase alte boli. Inclusiv scleroza multiplă în stadii avansate, mai ales forme netratate sau care nu răspund la tratament, pot să ajungă la demenţă.

O boală înseamnă ceva ce are o cauză bine identificată. Demenţa este un numitor comun, într-un stadiu final, a zeci, poate peste o sută de boli care pot să ducă la o deteriorare complexă a reţelelor neuronale, ce afectează activitatea diurnă a individului. Vorbim de o deterioare cognitivă severă. Sindromul demenţial nu este o boală psihiatrică, ci consecinţa unor boli organice sau neurologice.

Sanda Vişan - Să revenim la Alzheimer.

Ovidiu Băjenaru - Este de departe cea mai frecventă boală neurodegenerativă. Îi urmează Parkinsonul, ca frecvenţă în lume. Există cel puţin două categorii: boala Alzheimer clasică, care este rară, fiind cea care are o bază genetică foarte bine determinată. Când există anumite modificări genetice, cu siguranţă mai devreme sau mai târziu individul va dezvolta boala Alzheimer.

Sanda Vişan - Adică te naşti cu ea.

Ovidiu Băjenaru - Da. Dar ea nu reprezintă mai mult de 7-10% din totalul pacienţilor cu boala Alzheimer.

Marea majoritate a bolnavilor au doar o predispoziţie genetică, iar boala poate să se manifeste clinic mai devreme sau mai târziu, să aibă severitate mai mare sau mai mică, să aibă un grad de evoluţie mai rapid sau mai lent, funcţie de mai mulţi factori. Unii dintre ei sunt nemodificabili (cu vârsta, incidenţa bolii este mai mare), alţii sunt modificabili, adică aceiaşi factori de risc pe care i-am menţionat pentru bolile vasculare: hipertensiune, obezitate, diabetul zaharat, dislipidemia, hiperglicemia, lipsa unei constante activităţi fizice şi mai ales intelectuale, greutatea corporală crescută, fumatul. Toţi aceşti factori de risc grăbesc rapiditatea pierderilor de neuroni din circuitele cerebrale.

Sanda Vişan - Există tratamente de vindecare pentru Alzheimer, sau procesul poate fi doar încetinit ?

Ovidiu Băjenaru - De vindecare, nu. Tratamentele raţionale în acest moment sunt de două feluri: mai recent - şi noi insistăm pe acest lucru- sunt identificaţi factorii de risc. Dacă îi tratăm, inclusiv la nivelul medicinei primare, nu numai că prevenim un infarct de miocard sau accidentele vasculare cerebrale, dar prevenim, în sensul întârzierii şi al manifestării mai puţin severe, chiar a deteriorărilor cognitive, inclusiv a bolii Alzheimer. În situaţia în care s-a ajuns deja la demenţă –şi sunt mulţi astfel de oameni- avem doar tratamente simptomatice. Deci nu avem încă tratamente de modificare a evoluţiei bolii, nu o putem încă opri.

Sanda Vişan - Tratamentul simptomatic ce efect are?

Ovidiu Băjenaru - Ameliorează tulburările cognitive şi comportamentale, ceea ce poate uneori să însemne ani buni de o viaţă mai apropiată de normal, decât deteriorarea care s-ar produce, dacă pacientul nu s-ar trata. Consecinţele pot fi suficient de mari, încât se poate întârzia cu câţiva ani instituţionalizarea pacientului, ceea ce înseamnă foarte mult, fiindcă este vorba foarte adesea de oameni care au o anumită vârstă. Or, a câştiga câţiva ani de viaţă activă social, familial, cu un status mult mai convenibil decât să laşi boala să-şi urmeze cursul poate să însemne enorm în viaţa oamenilor, a familiilor şi a societăţii.

Din cei 25 de milioane de bolnavi de Alzheimer înregistraţi în întreaga lume, circa 500.000 trăiesc în România. Numărul pacienţilor creşte an de an, astfel încât pentru 2050 se estimează că 44 de milioane de persoane vor fi afectate de boala uitării.

Sanda Vişan – Vorbind de instituţionalizarea pacienţilor, credeţi că e bine ca un bolnav ajuns la o fază avansată a bolii să fie condus într-un azil, unde primeşte ajutor specializat, sau e preferabil să rămână în familie?

Ovidiu Băjenaru - Depinde de situaţie. Ideal, din punctul meu de vedere, bolnavul ar trebui să fie acasă. Dar asta înseamnă ca familia să aibă resursele umane şi materiale, ca să poată îngriji un astfel de bolnav, ceea ce nu este uşor.

Sanda Vişan - Relaţia cu cei dragi contează?

Ovidiu Băjenaru - Contează enorm. Pacientul cu Alzheimer e mult mai puţin manifest în mediul lui familial decât într-un mediu străin, oricât de paşnic ar fi. Bolnavul îl percepe ca pe un unui mediu ostil şi de multe ori are o reacţie de agresivitate, care îngreunează foarte mult şi îngrijirea, şi evoluţia pacienţilor. Alături de cei dragi, pacientul se simte mult mai liniştit.

De altfel, în lumea medicală se discută mult şi despre patologia celor care îngrijesc pacienţii, pentru că şi ei au risc crescut de a face tot felul de boli (vasculare, psihiatrice etc.), pentru că solicitarea şi fizică, şi mintală, a celor care îngrijesc pacienţii cu demenţă este enormă şi creează la rândul ei o altă patologie.

Sanda Vişan - În legătură cu Alzheimerul, îmi puteţi spune dacă privitul la televizor stimulează creierul?

Ovidiu Băjenaru - Depinde ce privim la televizor. Informaţia stimulează creierul. Dacă ne uităm la lucruri inutile şi care produc o proastă educaţie, nu numai că nu-l stimulează, ci îl distorsionează.

Creierul este în primul rând un organ care procesează informaţii. Că ne place sau nu, fiecare dintre noi este ceea ce creierul lui este. Şi, ca orice calculator, gunoi bagi, gunoi iese. Aşa e şi cu televizorul: depinde ce oferă, ce tip de informaţie. Dacă sunt numai subiecte de scandal, informaţii colaterale, care nu aduc mesaje educaţionale, culturale, corect recreative, atunci este un factor de stres si de deteriorare cognitivă şi comportamentală. Televiziunea în sine nu e un lucru rău, problema este ce oferă.

Schimbaţi sistemul!

Cu experienţa sa de peste 30 de ani în domeniul medical, ce presupune o cazuistică amplă şi colaborări ştiinţifice cu centre universitare din Europa, prof. univ. Ovidiu Alexandru Băjenaru are o privire de ansamblu a ceea ce este şi a ceea ce ar trebui să fie un sistem medical eficient şi avantajos pentru populaţie.

Sanda Vişan - Cum stăm faţă de ţările din Europa (că America o lăsăm deoparte, e mult înainte, cel puţin tehnologic)? Obişnuim să spunem că noi avem doctori foarte buni, dar ne lipsesc aparatele. Diagnosticul este bun pentru că doctorul este bun, nu pentru că dispune de tehnologia care să-l conducă la acelaşi rezultat. Aşa e?

Ovidiu Băjenaru - În mare măsură aşa este. Ce ne lipseşte nouă este o organizare coerentă a sistemului medical. Aceasta e problema majoră, din punctul meu de vedere. Un doctor bun este esenţial, desigur, dar, la nivelul cunoştinţelor actuale, un doctor bun trebuie să aibă la îndemână mijloacele tehnice pe care, prin prisma cunoştinţelor sale, să le utilizeze raţional, pentru a creşte performanţa diagnosticului şi cea terapeurică. Oricât de bun ai fi şi oricâte cunoştinţe ai avea, dacă eşti cu mâinile legate doar clinic astăzi, poţi să ai o suspiciune, dar nu poţi să confirmi întotdeauna o boală.

Subfinanţarea este şi ea o cauză, dar nu exclusivă. Consider că principala hibă a sistemului medical din România este organizarea lui. Aici mai avem o problemă particulară, pe care, din păcate, nici populaţia n-o înţelege, în cea mai mare măsură şi nici cei responsabili de organizarea sistemului, mai ales pentru bolile cronice, iar multe dintre bolile neurologice sunt cronice.

Sistemul medical peste tot în lumea civilizată este axat în primul rând pe medicina de specialitate ambulatorie, se desfăşoară în spital, dar pacientul nu este internat. Medici specialişti în clinici universitare de amblatoriu au la dispoziţie toate tehnologiile necesare, fără ca pacientul să trebuiască să stea în spital.

Sanda Vişan - E un câştig şi pentru pacient, şi pentru sisteml medical.

Ovidiu Băjenaru - E un câştig pentru toată lumea. La noi, una, două, se vorbeşte de construirea de spitale. Avem spitale suficient de multe, problema e să le facem funcţionale şi să înţelegem că între spitale trebuie să se respecte o anumită ierarhie. Sunt spitale de vârf, care trebuie să aibă toate dotările necesare din punct de vedere al tehnicilor de diagnostic, intervenţioanal şi terapeutic, care să resolve cazurile deosebite, marile urgenţe, cum este Municipalul, cazurile de expertiză medicală, ce presupun un anumit nivel de competenţă, care în general este în lumea medicală universitară. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar aşa e peste tot în lume.

Sigur, sunt şi medici care nu sunt universitari şi au acest nivel de competenţă, care necesită un plus de acces la mijloace tehnice mai sofisticate pentru diagnostic.E adevărat, nu trebuie să foloseşti aceste mijloace pentru cazurile banale, care pot fi rezolvate în teritoriu, la sisteme cu un nivel de dotare mai scăzut şi de către medicul cu o competenţă obişnuită.

Sistemul ar trebui să se bazeze pe aceste lucruri şi pe medicina de specialitate ambulatorie, pentru cazurile cronice, ar trebui să existe o fluiditate în circuitul pacientului. El nu trebuie internat pentru nişte analize, ce pot fi luate la un ambulator, trebuind a fi decontate ca şi în spital. Nu trebuie să plătească pacientul la un laborator privat, ci sistemul de asigurări ar trebui să permită o medicină ambulatorie la fel ca cea de spital. Atunci foarte multe problem s-ar rezolva. Şi birocraţia ar fi astfel limitată.

Sanda Vişan - Dar aceste ambulatorii există, sau ar trebui construite?

Ovidiu Băjenaru - Teoretic, există, dar modul lor de funcţionare...

Sanda Vişan - Sunt vechile policlinici?

Ovidiu Băjenaru - Da. În unele spitale funcţionează, dar capacitatea lor este limitată. Avem şi noi în spital şi încercăm să rezolvăm prin ambulatoriu, dar sistemul de asigurări nu mă lasă să fac un examen de rezonanţă magnetică decât cu pacient internat, ceea ce este o aberaţie.

Sanda Vişan - Şi măreşte costurile.

Alexandru Băjenaru - Da, le măreşte prin cazare, spitalizare, ocupă inutil paturile pentru lucruri care se pot rezolva ambulatoriu. Aşa funcţionează medicina în ţările occidentale, în America, Australia, Japonia, în toate ţările cu sisteme medicale dezvoltate. Scleroza multiplă, de pildă, nicăieri în lumea civilizată nu se tratează cu pacientul internat peste noapte, ci în ambulatoriu. Şi atunci îţi rămân resurse în spital pentru accidentele vasculare acute, crizele de epilepsie, sau urgenţele neurologice majore, cheltuielile se împart altfel şi eficienţa creşte.

Sanda Vişan - Aceasta este o problemă a ultimilor 30 de ani?

Ovidiu Băjenaru - Problema aceasta a fost dintotdeauna, numai că între timp lucrurile s-au perfecţionat, în timp ce la noi au fost doar mici cosmetizări, nimic esenţial.

Sanda Vişan - Spuneţi că finanţarea este mică. Totuşi, banii care intră în domeniul sănătăţii sunt foarte mulţi. Se şi fură mult?

Ovidiu Băjenaru - Nu ştiu, nu pot da un răspuns, pentru că nu sunt în poziţia să am dovezile circuitului banilor. Problema este în ce anume se investeşte, aduce investiţia eficienţă sistemului medical? Eu nu contest că se investeşte. Problema este: se investeşte corect, în acele domenii de patologie care înseamnă eficienţă medicală?

Sanda Vişan - Mai este o problemă, fiindcă toţi banii din asigurările de sănătate se duc la bugetul global. Sănătatea primeşte banii care intră pentru ea?

Ovidiu Băjenaru - Din câte ştiu eu, nu. Dar ştiinţa mea este una anecdotică, fiindcă nu sunt implicat în niciun fel în partea administrativă a medicinei. Am fost, într-o perioadă, dar tot în specialitatea mea, ca preşedinte al comisiei de neurologie, dar sunt destul de mulţi ani de când am renunţat, şi datorită nemulţumirii mele faţă de modul în care funcţiona. Aveam senzaţia că mă lupt cu morile de vânt. Am ajuns la concluzia că rostul meu este să mă dedic activităţii de educaţie medicală, celei ştiinţifice şi să mă ocup de pacienţii din clinică.

Este clar că, dacă toţi specialiştii români, care se implică la un moment dat în administrarea domeniilor lor de competenţă, ajung la concluzia că statul nu le preţuieşte contribuţia şi nu doreşte reforma ce aduce eficienţă, lucrurile îşi vor continua evoluţia cronofagă şi inutilul consum de resurse.

Şi chiar dacă specialiştii valoroşi primesc recunoaşterea individuală a meritelor lor profesionale, cum s-a întâmplat de curând cu prof. univ. dr. Ovidiu Băjenaru, care e primit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de „Cavaler”, sistemele vor continua să funcţioneze în virtutea inerţiei, fără a fi valorificat la maximum bogăţia de inteligenţă românească pe care o au la dispoziţie şi în care au investit toţi contribuabilii români.