Demult, din copilărie, nu mai aflasem această adiere unică în care dulcele primăverii se împletea cu amarul pelinului, semănând izbitor, pentru mine, cu înşelătoarea speranţă întruchipată de sfâşietorul apel la cale liberă, şi, astfel, la viaţă al Salvărilor care nu poate, din păcate, împăca izolarea dintre cei patru pereţi.

Nu poate fi, repet, împăcată această izolare numai cu pomenitul apel într-un timp în care bombardamentul mediei este, să recunoaştem, atât de agresiv prin aglomerarea ştirilor nefericite, când nu este însoţit în bătălia pe viaţă şi pe moarte cu un duşman atât de periculos cum este Coronavirusul de proiectele şi realităţile unor judicioase măsuri de pregătire a reintrării în viaţa normală care să ne racordeze, această viaţă, la ideea de speranţă.

Este firesc să fim toţi încurajaţi de proiectele şi măsurile cuvenite şi inspirat transformate în întoarcerea la viaţă, în stare să fie la fel de grăitoare pentru toată lumea şi chiar mai puternice decât bilanţurile tragice ale bătăliei cu virusul.

Am apelat la versul * selectat pentru titlul spovedaniei de faţă, vers cuprins în textul unui cântec al formaţiei Bere gratis: Dă-ne, Doamne, lumea înapoi!, pentru că acest vers exprimă ca o rugăciune speranţa noastră că vom fi auziţi şi vom fi răsplătiţi în credinţa noatră.

Mă întorc acum la adierea dulce-amară care a învins parfumul florilor de cireş pentru că această adiere are darul atât de puternic, prin frăgezimea firelor de iarbă renăscătoare a vieţii, să ne încurajeze şi ne încurajează, sunt convins, să aşteptăm din partea mediei şi reflectarea, tot ca un bombardament, a măsurilor privind revenirea la viaţa normală.

Setea noastră de viaţă normală este din ce în ce mai arzătoare şi reprezintă pozitiv aspiraţia la victoria împotriva flagelului cu care se luptă, cum recunoscători spunem, în linia întâi, semenii noştri aflaţi eroic sub jurământul lui Hipocrat.

Cum spunea de curând preşedintele Academiei Române: ”Haideţi să visăm şi la parcuri deschise, la păduri înverzite, la revederi distanţate şi la muncă obişnuită, de zi cu zi. Unii dintre cei dragi s-au dus departe loviţi de boală, alţii sunt departe fiindcă acolo i-a mânat soarta, alţii sunt departe, în alt cartier sau în alt oraş, dar nu-i putem vedea direct. Noi stăm singuri, munciţi de gânduri. Foarte mulţi, din fericire, nu ne plictisim, dar viaţa nu poate continua mereu aşa. Oamenii sunt fiinţe sociale, trăiesc unii cu alţii, unii lângă alţii, se ating şi se îmbrăţişează. Acesta este datul firii. Haideţi să nu încercăm noi să-l schimbăm, ci să dăm oamenilor dramul de speranţă necesar continuării vieţii!”

P.S. Veche înţelepciune românească: Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere.