Viaţa unei persoane cu HIV în România: „Teama de a fi judecată de alţii e mai mare decât teama de moarte“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
O poveste despre cum trăieşti cu HIV în România  FOTO: Shutterstock
O poveste despre cum trăieşti cu HIV în România  FOTO: Shutterstock

O tânără de 31 de ani, diagnosticată cu HIV, vorbeşte despre felul în care societatea se raportează astăzi la cei care au această infecţie. Este unul dintre cei peste 10.000 de copii infectaţi în spitalele româneşti între 1988 şi 1992. În prezent, mai trăiesc aproximativ 6.000, iar cei mai mulţi s-au întâlnit cu discriminarea şi stigmatizarea.

O să o numim Daniela Grigore. A acceptat să ne împărtăşească povestea ei sub protecţia anonimatului. Persoanele cu HIV refuză, în general, să vorbească public despre infecţia care le-a redefinit viaţa – de teama discriminării, dar şi pentru a nu-şi expune familia stigmatizării. Daniela Grigore este unul dintre miile de tineri care au supravieţuit după ce au fost infectaţi cu virusul HIV în spitalele României comuniste şi post-decembriste. Medicii infecţionişti estimează că între 10.000 şi 13.000 de copii s-au îmbolnăvit în acei ani, pentru că asistenţii medicali, din neştiinţă, refoloseau seringile, sterilizate prin fierbere, schimbând doar acele. Unora li s-au făcut chiar şi transfuzii de sânge de la donatori cu HIV.

Copiii de atunci sunt, aşadar, cei 6.000 de tineri care astăzi au în jur de 30 de ani. Doar oamenii foarte apropiaţi ştiu prin ce trec. Ei ar putea fi chiar vecini, prieteni sau colegi de-ai noştri, speriaţi că o să-i respingem dacă aflăm că au HIV, Virusul Imunodeficienţei Umane. În contextul pandemiei de COVID-19, este, însă, potrivit să-i amintim pe cei mai vulnerabili. Încă nu se ştie dacă printre persoanele cu risc mare de îmbolnăvire se numără şi cele cu HIV, care îşi iau tratamentul ca la carte, însă virusul, cred specialiştii, ar putea fi primejdios pentru cele care nu urmează un tratament sau n-au fost încă diagnosticate.

SIDA, ultimul stadiu

Pe Daniela, 31 de ani, o îngrijorează viitorul. Se întreabă cum o să îmbătrânească şi prin ce transformări va trece corpul ei din cauza pastilelor luate zilnic. Însă nu doar aceste gânduri o neliniştesc. „Teama de a fi judecată de alţii e mai mare decât teama de moarte“, spune ea. „Ne hrănim cu vorbele bune ale celorlalţi şi ne pun la pământ vorbele rele.“

Există numeroase prejudecăţi despre bolnavii de HIV/ SIDA, aşa că Daniela a ales cu grijă persoanele cărora le-a mărturisit că trăieşte cu această infecţie. Unii oameni cred că virusul HIV se transmite prin sărut, dacă mânâncă din aceeaşi farfurie cu o persoană infectată sau dacă se aşază pe acelaşi colac de toaletă. Dar nu este aşa. În realitate, virusul se poate răspândi prin relaţii sexuale neprotejate; prin obiecte contaminate cu sânge, în care cineva se taie sau se înţeapă; de la rană la rană; sau la dentist, în caz că instrumentarul nu e sterilizat. Iar când o persoană devine nedetectabilă, adică îi scade mult concentraţia de virus din sânge – cum i s-a întâmplat Danielei, datorită tratamentului constant – virusul e netransmisibil prin contact sexual. 

Tratamentul le oferă Danielei şi altor oameni cu HIV posibilitatea de a duce o viaţă obişnuită, însă sistemul lor imunitar e mai slăbit decât al altora şi e necesar, de exemplu, să îşi facă anual vaccinul antigripal. „Dacă se refuză tratamentul, sistemul imunitar o să cedeze, va fi vulnerabil la infecţii şi se ajunge în ultimul stadiu, la SIDA“, explică Daniela. Sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA) este o boală cronică. 

Unii doctori refuză pacienţii cu HIV

Adrian Abagiu, medic primar în boli infecţioase la Institutul Naţional „Matei Balş“ din Bucureşti, a observat, de-a lungul anilor, ce forme a luat discriminarea faţă de cei cu HIV/ SIDA. „Imediat după Revoluţie, am avut multe probleme care, din păcate, încep să reapară pe tapet“, spune el. „Colegii medici care nu cunoşteau nimic despre infecţia HIV aveau tendinţa să refuze pacienţi.“ Întotdeauna i-a învăţat pe pacienţi să înştiinţeze medicii că sunt infectaţi. Între ’90 şi ’96, a fost unul dintre cei care încercau să-i educe pe stomatologi – le explica de ce e important să respecte toate regulile de sterilizare şi igienă: „Dacă pacientul îţi spune că e bolnav şi tu îl refuzi, la următorul cabinet nu va mai spune. Dacă eşti tu al doilea cabinet? Nu e preferabil să îi accepţi şi să îi tratezi pe toţi ca şi cum ar fi bolnavi, chiar dacă îţi spun, chiar dacă nu?“

Atât stomatologii, cât şi chirurgii au recunoscut că se mai taie sau se înţeapă în obiecte care au fost în contact cu secreţiile sau cu sângele pacienţilor. Dacă le cunosc diagnosticul, în primele 72 de ore, se pot lua măsuri medico-sanitare şi nu mai există risc de contagiere. În ultimii cinci ani, a fost vizibil faptul că medicii din anii ’90, deja instruiţi cu privire la tratarea persoanelor cu HIV, au ieşit la pensie sau s-au mutat în străinătate, spune medicul. „Acum tinerii iarăşi refuză pacienţi. Ar trebui să reluăm educaţia cu fiecare generaţie.“

hiv

Ca să combată discriminarea, instituţii precum UNAIDS, care se ocupă de programul pentru HIV/ SIDA
al Naţionilor Unite, promovează mesajul „nedetectactabil = netransmisibil“. Când scade cantitatea de virus din sânge, el nu se mai poate transmite prin contact sexual neprotejat şi nici prin înţepare. „Cel mult prin donare de sânge ar putea să contamineze“, explică Abagiu. „Dacă pacienţii au urmat cel puţin şase luni tratamentul cum trebuie, zi de zi, 99% dintre ei ajung la viremie nedetectabilă.“

Stigmatizaţi din ’89 până azi, din SUA până în România

Şi în România, şi în alte ţări, societatea are, de obicei, impresia că doar grupurile vulnerabile, stigmatizate, pot lua HIV: de pildă, doar consumatorii de droguri injectabile sau doar lucrătoarele sexuale. În plus, puţini se întreabă cum şi de ce au ajuns acele persoane în situaţia respectivă. Şi mai puţini încearcă să le înţeleagă.

Susan Sontag, autoarea unor volume de ficţiune şi de teorie critică, a scris în cartea „AIDS and Its Metaphors“/ „Boala ca metaforă. SIDA şi metaforele ei“, apărută în Statele Unite în 1989, despre modul în care societatea americană percepea această boală şi despre cum toţi cei infectaţi erau stigmatizaţi, din cauza unui posibil comportament social considerat inadecvat, precum cel al consumatorilor de droguri. „Comportamentul care ar fi putut duce la SIDA nu este considerat numai o slăbiciune. Este asociat cu extravaganţa, cu delincvenţa – dependenţa de chimicale ilegale şi de sex deviant. (…) O boală infecţioasă care se ia prin relaţii sexuale induce teama că s-ar putea transmite cu uşurinţă în spaţii publice, fără să existe vreun contact sexual cu cineva.“ 

Lipsa pastilelor din spitale

La ONG-ul din Bucureşti unde lucrează, Daniela Grigore ascultă poveştile altor persoane cu HIV, le consiliază şi, prin testarea sângelui sau a salivei, le depistează anticorpii HIV – sistemul imunitar îi produce când există infecţia în organism. „Cel mai greu e să-i spui cuiva că testul e pozitiv. Atunci, retrăiesc ce mi s-a întâmplat mie. Dar asta mă ajută să fiu bună în ceea ce fac şi să-i zic aşa cum aş fi vrut eu să aud: «Avem un rezultat pozitiv, dar uite ce ai de făcut», nu: «Ai un rezultat pozitiv, îmi pare rău».“ Le explică ce înseamnă în realitate infecţia cronică şi că pot trăi cu ea dacă sunt conştiincioşi în privinţa tratamentului. Tânăra nu le oferă rezultatul final, ci îi pregăteşte să meargă la spital, de unde îi preia un medic. „Dacă au nevoie, mai pot veni pentru consiliere. Niciodată nu le dezvălui statusul meu, nu asta îi face mai puternici.“

victor babes spital

Daniela şi alţi pacienţi cu HIV din Capitală se duc lunar să-şi ridice tratamentul de la unul dintre cele două spitale de boli infecţioase din Bucureşti, Institutul „Matei Balş“ şi Spitalul Clinic „Victor Babeş“ (foto). În cele câteva ore în care îşi aşteaptă pastilele gratuite, Daniela îşi aminteşte mai mult ca oricând că e bolnavă. 

E asigurată medical prin Programul Naţional HIV/ SIDA. Deşi există acest program, nu merge totul strună. Încă o mare problemă pentru o parte dintre cei cu HIV este că nu-şi găsesc întotdeauna tratamentul în spitale. Danielei i s-a întâmplat însă de puţine ori. „Ar fi costisitor dacă ar trebui cumpărat, vreo 10.000 de lei pe lună“, spune ea. „Ştiu oameni care nu l-au mai găsit şi au trebuit să se descurce altfel: prin ONG-uri sau prin cineva care reuşise să-şi facă un stoc.“ Medicul poate decide să le schimbe tratamentul, dar nu e indicat. „Schemele (n.r. – numărul şi tipul de pastile) nu durează la nesfârşit, nu poţi face schimbări şi permutări“, subliniază Daniela.

Un ONG care îi ajută pe oamenii cu HIV să facă rost de medicamente este Sens Pozitiv, înfiinţat de Alina Dumitriu în 2006. La începutul acestui an, asociaţia a finalizat şi proiectul informatHIV.ro, un site plin de informaţii actuale şi utile despre viaţa cu HIV. Pe contul de Facebook al asociaţiei, dar şi pe cel personal, Alina Dumitriu îi încurajează pe cei care iau tratament să doneze pastile când ele lipsesc din spitale. Unele persoane ajută cu donaţiile, altele cu transportul medicamentelor. „Din august 2018, mă sună mult mai des decât înainte pacienţi cărora cadrele medicale le spun că nu au tratamentul lor“, a povestit Alina Dumitriu într-un interviu pentru IQads. „Nici dacă ar avea bani să-şi cumpere medicamentele nu ar putea, pentru că nu este un tratament comercial şi nu se găseşte în farmaciile cu circuit deschis.“  

În cazul pacienţilor nedectabili, aproximativ două luni se poate opri tratamentul, dacă nu se găsesc pastile în spitale. „Dacă nu sunt întreruperi de tratament mai mari de două-trei luni, virusul se menţine suprimat“, explică medicul Adrian Abagiu. Oamenii diagnosticaţi cu HIV/ SIDA stau cu sufletul la gură în perioada pandemiei de COVID-19, pentru că, dacă spitalele de boli infecţioase intră în carantină, nu ştiu cum vor putea să-şi obţină în continuare tratamentul. 

„HIV are o parte pozitivă în viaţa mea“

În 2010, pentru că avea nevoie, ca toţi studenţii, de bani de buzunar la facultate, Daniela s-a angajat la call center-ul unei multinaţionale din Bucureşti. Venise dintr-un oraş mic din sudul ţării. Colegii ştiau că făcea voluntariat la organizaţii care testau şi consiliau persoane cu HIV. Ea se mai plângea de migrene, aşa că, la un moment dat, un coleg a întrebat-o dacă nu cumva are şi ea HIV. A fost sinceră, iar în ziua următoare colegul n-a mai venit la muncă şi i-a anunţat pe cei de la resurse umane. Îşi aminteşte că au constrâns-o să-şi dea demisia dacă nu accepta să-şi facă un test. A refuzat. „Nu m-au dat afară, dar situaţia a fost neplăcută, ziceau că pun oamenii în pericol.“ Şi-a dat singură demisia după trei luni. „A fost dezamăgitor, a fost o readucere la realitate“, spune Daniela. „Am încercat să am pe lângă mine oameni cărora să le dau o perioadă să mă cunoască. În cercul meu de prieteni, chiar şi la facultate, le-am zis colegilor (n.r. – despre infecţie). Încercam să schimb percepţia oamenilor despre ce înseamnă să trăieşti cu HIV şi cum arată un astfel de om. Nu e imaginea pe care şi-au proiectat-o ei.“ Crede că atunci era şi o formă de teribilism, însă acum nu vrea să se mai expună. „Mă gândesc la ai mei, la prietenul meu, la amici sau la un eventual copil pe care o să-l am.“ Virusul poate ajunge de la mamă la copil dacă femeia nu-şi ia tratamentul, naşte natural sau alăptează.

Până acum, Daniela a luat parte la mai multe conferinţe din străinătate pe tema HIV şi-şi aminteşte că participanţii discutau frecvent despre discriminare. „Dar nu putem compara România cu Spania. La noi, liceenii cresc cu prejudecăţile părinţilor. În plus, nu există persoane publice care să ne spună că au HIV. Eu, dacă aş vorbi, probabil că nu aş face vreo diferenţă. Am cunoştinţe şi amici cărora, dacă ar afla, le-aş zgudui pământul de sub picioare“. Poate părea greu de crezut, însă Daniela vede şi o parte mai puţin întunecată a infecţiei. Simte că a făcut-o mai empatică, iar experienţele din spitale şi de la job i-au „deschis ochii şi mintea“. „Mai am multe de învăţat, dar cred că HIV are o parte pozitivă în viaţa mea, oricât de paradoxal sună.“    

„Ziceai că îi întremezi, dar le dădeai şi HIV“

getty images

Copii diagnosticaţi cu HIV, într-un spital din România   FOTO: Getty Images

Daniela a făcut pneumonie în liceu, iar după ce au consultat-o mai mulţi medici şi după o serie de diagnostice greşite, l-a primt pe cel de tuberculoză (TBC). În orăşelul din sudul ţării unde şi-a petrecut copilăria, medicii i-au prescris antibiotice, dar febra de 40 de grade nu se dădea dusă. Până la urmă, Daniela a fost transferată la spitalul de tuberculoză din oraşul Scorniceşti, Olt. „E o perioadă pe care am cam vrut s-o şterg din memorie“, spune ea.

Tratamentul pentru TBC întârzia să-şi facă efectul. „Erau bunica şi mama la capul patului şi medicul sau o asistentă le-a spus că mai am de trăit trei săptămâni. Am auzit şi eu, credeau că dorm, probabil. M-am speriat.“ A venit apoi cineva să le facă un test pentru HIV persoanelor diagnosticate cu TBC. La cei cu HIV, care au deja sistemul imunitar slăbit, scrie Organizaţia Mondială a Sănătăţii, riscul să se dezvolte tuberculoză este de 27 de ori mai mare decât la persoanele care n-au această infecţie.

„După rezultatul final, ţin minte că m-a chemat o domnişoară psiholog, care m-a luat de mână şi mi-a spus: «Ai SIDA». M-a înfuriat reacţia ei, a unui om care poate era la început de drum în meserie. Cu intenţia de a mă linişti, mi-a spus: «Înţeleg prin ce treci». Atunci am fost şi mai furioasă. Mă gândeam: «Da, sigur, ai 17 ani, eşti virgină şi tocmai ai aflat că ai SIDA». M-a durut că a sunat-o pe mama şi i-a spus la telefon: «Fiica dumneavoastră are SIDA». Încă mă mai doare să-mi amintesc.“ Unii oameni pot trăi cu infecţia fără tratament chiar şi un deceniu, însă e importantă depistarea timpurie pentru salvarea vieţii. „La mine, fiind târzie diagnosticarea şi având co-infecţii (n.r. – HIV/ TBC), s-a pus diagnostic de SIDA.“ Nici până astăzi, Daniela n-a aflat exact cum s-a infectat, iar singurul indiciu e anul naşterii: 1988.

„Moartea unui copil se analiza în şedinţa de partid“

Înainte de Revoluţie, România i-a transmis Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii doar câteva cazuri de copii seropozitivi HIV, spune medicul Adrian Abagiu. „S-a estimat că această cohortă a fost în jur de 10.000 – îmbolnăviţi la naştere sau în primii doi-trei ani de viaţă, în urma contactului cu serviciile medicale. Unei treimi nu i se cunoaşte statusul seropozitiv al mamelor, pentru că era vorba despre copii abandonaţi la naştere în spitale“, spune el. „Până în ’94, când s-a generalizat folosirea seringilor de unică folosinţă, aveam acele seringi de sticlă, care se sterilizau prin fierbere. Cu o seringă se făcea vaccinul la zece copii, schimbându-se doar acul, pentru că la vremea respectivă nu se ştia că nu e suficient atât. Era un mecanism de transmitere nosocomială.“ Aşa a ajuns virusul de la un copil la altul.

În decembrie 2018, potrivit Compartimentului pentru Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/ SIDA
în România, în ţara noastră trăiau 15.661 de persoane infectate; 16.190, în decembrie 2019, conform unei declaraţii a managementului instituţiei, iar în jur de 6.000 erau din cohorta anilor ’80.

Sângele de la donatorii infectaţi, mai explică Abagiu, ar fi trebuit să le salveze viaţa unor copii. „În anii ’80, ruşii au inventat un tratament, pentru că nici ei, nici noi nu aveam antibiotice la îndemână. Natalitatea era pe primul plan pe vremea lui Ceauşescu, iar moartea unui copil se analiza în şedinţa de partid. Trebuia să arăţi că ai încercat să faci orice ca să-l scapi. Se practicau aşa-zisele microtransfuzii: dintr-o pungă de sânge de 250 de mililitri se puneau câte 50 de mililitri la patru bebeluşi. Ziceai că îi întremezi, dar le dădeai şi HIV.“

În adolescenţă, Daniela a întrebat pe cineva care-i recoltase sânge cât o să mai trăiască. I-a răspuns că până la 45 de ani ar fi speranţa de viaţă, o informaţie pe care nu şi-a scos-o din minte în următorii ani. Crescută de bunici, obişnuia să mănânce tot din farfurie şi avea la diagnosticare peste 70 de kilograme. „Am avut de unde să dau jos 20 de kilograme. Au spus şi medicii că asta m-a ajutat mult“, îşi aminteşte ea. Nimeni din familie nu era pregătit pentru o asemenea veste: o infecţie asociată imediat cu o condamnare la moarte. Daniela observa că mama ei fuma din ce în ce mai mult, însă nu-şi exprima emoţiile şi încerca să rămână puternică.

Danielei i-a fost greu să-i mărturisească primului iubit diagnosticul de HIV. Iniţial, nici nu a crezut-o, avea impresia că glumeşte, însă a acceptat destul de repede situaţia. A fost şi primul băiat cu care şi-a început, protejat, viaţa sexuală. „Nu-mi imaginam c-o să mă iubească cineva. Eram speriată că ar putea să se îmbolnăvească din cauza mea.“

Când şi-a aflat diagnosticul, în loc să rătăcească într-o fază de negare, Daniela s-a întrebat ce ar putea face mai departe. Îşi dorea mai mult ca niciodată să termine şcoala. Unor colegi şi profesori le-a vorbit despre infecţie şi ei au susţinut-o moral. Aşa şi-a găsit energia şi motivaţia să recupereze orele pierdute şi să dea examenul de Bacalaureat. „Am zis că trebuie să lupt cât o să fie de aici încolo, dar aveam momente – pe care le mai am şi acum – în care mi se făcea frică. Cred că niciodată n-o să pot fi 100% împăcată. Tot timpul o să fie ceva în mine care o să mă facă să plâng sau care o să mă dărâme. Important e să mă ridic.“ 

INTERVIU Monica Dan, psiholog: „Niciun fel de terapie nu poate ajuta la fel de mult ca o atitudine incluzivă“

Monica Dan, psiholog la Asociaţia Română Anti-SIDA (ARAS), vorbeşte despre ce soluţii pot găsi persoanele cu HIV/ SIDA pentru a gestiona depresia şi anxietatea, tulburări la care sunt predispuşi mulţi dintre oamenii diagnosticaţi. 

monica dan psiholog

Cum îi ajută consilierea psihologică pe oamenii diagnosticaţi cu HIV/ SIDA să facă faţă stigmatizării? 
   

Stigmatizarea este, în prezent, situaţia socială recurentă care aduce cel mai mare prejudiciu persoanelor care trăiesc cu HIV. Tratamentul a devenit atât de eficient, încât ele au, de regulă, o stare de sănătate bună, însă continuă să fie supuse atitudinilor sociale bazate pe frică, refuzului unor servicii – chiar şi serviciilor medicale, în multe circumstanţe. Chiar dacă această atitudine nu le este adresată în mod direct, când apar în media relatări despre discriminarea unei persoane care trăieşte cu HIV, suferă toţi cei ce sunt în această situaţie, pentru că se simt vizaţi indirect. De aceea, este important felul în care mass-media relatează situaţii de acest fel. Mass- media poate, de exemplu, fie să vorbească despre transmiterea sexuală a HIV în termeni care să evidenţieze responsabilitatea ambilor parteneri, fie să incrimineze numai persoana care trăieşte cu HIV. Un alt exemplu: mass-media poate relata despre o intervenţie chirugicală efectuată unui pacient cu HIV ca despre un fapt de curaj al personalului medical, intervenţie realizată în condiţii excepţionale de sterilizare şi dezinfecţie a instrumentarului, sau poate vorbi despre firescul respectării precauţiilor universale, obligaţii legale ale medicilor. Mass-media are responsabilitatea unei documentări corecte şi a unei relatări cu utiliate socială, atât în ceea ce priveşte prevenirea bolilor, cât şi despre incluziunea şi solidaritatea socială.

Ce opţiuni există pentru cei care n-au resurse financiare şi nu pot merge la psiholog?

În general, asistenţa psihologică este o problemă, pentru că implică costuri destul de mari. Persoanele care au asigurare de sănătate pot beneficia de asistenţă psihologică gratuită, în cadrul unui pachet de servicii de sănătate mintală, acordată de un psihiatru care are contract cu Casa de Asigurări de Sănătate (CAS). Acesta colaborează cu un psihoterapeut, ale cărui servicii le poate deconta tot CAS. Dar echilibrul emoţional este condiţionat de incluziunea socială, de reţeaua de sprijin, de un loc de muncă, dar şi de sentimentul de utilitate la job şi în familie. Mediul social este esenţial şi niciun fel de terapie nu poate ajuta la fel de mult ca o atitudine incluzivă. Asociaţii precum ARAS şi Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/ SIDA (UNOPA) le oferă servicii psihologice gratuite celor care trăiesc cu HIV. Ambele organizaţii oferă, online şi telefonic, răspunsuri la întrebări despre cum se pot accesa serviciile de suport psihologic.

SIDA Helpline, o linie telefonică gratuită

Prin ce dificultăţi trec oamenii infectaţi cu HIV care locuiesc în mediul rural?

Pacienţii din mediul rural au dificultăţi legate de deplasare, dar şi de păstrarea confidenţialităţii. În localităţile mici există un risc mai mare ca informaţiile de ordin medical să se răspândească din cabinetul medicului de familie ori din vorbă în vorbă. Accesul la servicii psihologice este practic nul, cu excepţia discuţiilor ce pot avea loc telefonic cu un operator al liniei telefonice gratuite SIDA Helpline (n.r. – se poate apela 0.800.800.033) ori al altor linii telefonice de suport pentru despresie şi anxietate. Câţiva psihologi, de regulă afiliaţi unor asociaţii, oferă şi servicii gratuite prin telefon sau online.

Ce soluţii au pacienţii cu HIV pentru a nu se demoraliza din cauza prejudecăţilor?

Prejudecăţile sunt legate de ricul de transmitere prin activităţile sociale de zi cu zi, oamenii nefiind informaţi ori nedorind să creadă anumite informaţii. Sunt oameni care se tem că HIV se poate transmite la toaletă ori prin folosirea aceloraşi tacâmuri şi pahare. Din păcate, şi unele persoane care trăiesc cu HIV au astfel de credinţe greşite şi ajung să fie dominate de teama că le-ar putea transmite celor dragi virusul. În asemenea situaţii, ar fi nevoie de o intervenţie profesionistă – psihoterapie, psihiatrie – pentru restabilirea echilibrului emoţional, dar nu toţi pot să apeleze la ea sau să o accepte.

„Medicii pot oferi confort psihologic“

Se întâmplă ca mulţi dintre ei să devină anxioşi şi depresivi după diagnosticare? Apar schimbări odată ce se obişnuiesc cu noua realitate sau aceste tulburări persistă?

Anxietatea este o reacţie adesea întâlnită după diagnosticare şi se remite progresiv, odată ce persoana parcurge procesul de adaptare şi de reorganizare a vieţii, când intră în asistenţă medicală, în special dacă medicul curant are şi abilităţi de suport psihologic şi oferă o informare corectă, disponibilitate pentru dicutarea aspectelor legate de tratament şi simptome. Medicii pot oferi încredere şi confort psihologic în multe cazuri. Cu toate acestea, anxietatea şi depresia pot apărea şi pot persista la persoanele care trăiesc cu HIV, pentru că reprezentarea subiectivă a ameninţării bolii diferă de la om la om, la fel şi susţinerea socială de care beneficiază fiecare.

În anii ’90, care erau temerile apărute în familie odată ce un membru era depistat pozitiv? Ce s-a schimbat în ultimii 20-30 de ani din acest punct de vedere?

Azi este clar că tratamentul este foarte eficient şi că viaţa persoanei diagnosticate şi a familiei poate fi una normală, cu unele ajustări care ţin de prevenire şi suport. Cu 20 de ani în urmă, diagnosticul de infecţie cu HIV aducea frica de moarte sau de spitalizări prelungite, suferinţă, incapacitatea de a merge la şcoală sau la lucru. Astăzi e diferit. Infecţia cu HIV este o boală cronică, dar nu mortală, cât timp se recurge la tratament.

Mai multe informaţii şi soluţii găsiţi aici: 

Sens Pozitiv

ARAS 

UNOPA

Linia telefonică gratuită SIDA Helpline: 0.800.800.033

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite