Societatea, văzută prin „ochiul îmbătrânit” şi prin „lentila plimbătorului de serviete”

Ieri îmi spunea cineva că „unii intelectuali nu au mintea statornicită în inimă”. Cred că de asta prefer căscatul de gură al unui om cu inima simplă într-o minte neşlefuită şi curată, decât lupa de savant care amendează ca năzbâtii sociologice crasele incoerenţe publice. Prefer ochiul îmbătrânit al femeii care nu ştie să numească ceea ce vede, dar îl catadicseşte între bine şi rău, decât lentila de plimbător de serviete cu nuanţe morale de gri.

M-am apostrofat singură, zilele acestea, criticându-mă parcă pentru manifestările unui egoism pozitiv. Simţeam că undeva, cămaşa mea ţinea cuţitul pe os şi am răbufnit : când am făcut ultima oară ceva pentru mine ? Am scris mai rar în ultima vreme, poate din cauza faptului că într-un fel, a trebuit să fac din timpul meu un puseu sălbatic de divizări, şi să îl împart, fără rest, tuturor şi către toate, aşa încât nu a mai rămas nimic propriu- nu ceva al meu, ci ceva făcut pentru mine. Unii ar spune că asta este polemica inflexibilă a angajamentelor, a construcţiilor publice, a imperativelor care domină prin formă. Aşa că mi-am făcut avangarda mea de o săptămână.

Nu am deschis televizorul şi nici nu am citit presa în toată vremea asta, aşa încât astăzi am aflat în tren, de la o cucoană isterică, ultima veste:

Premierul Chinei a venit aci să bage bani pe trenuri de viteză, nu ca ăstea, ale noastre, şi nişte fătuci i-au stricat starea cu un chimono care nu se asortau cu culoarea lui.

Mai mult decât atât, madamme era mâhnită că de la Clondiru i-au dat un bilet la trenul de Bucureşti ca să coboare la Stâlpi, şi ghici ce- trenul n-a oprit, motiv pentru care toţi pasagerii au fost siliţi să fie solidari, în regim de „spune dumneata de e corect”, în vreme ce domnia sa spera că

dacă tot a venit [deplomatul den] China (a se citi cum se scrie, pentru fidelitatea naraţiunii şi a licenţelor poetice), poate o face ceva şi la trenurile astea.

Mai apoi, am auzit că Black Friday a fost un eşec şi că în majoritatea cazurilor, singurele reduceri au fost cele mioritice, la bunul simţ: ba majorări de preţ ale furnizorilor, pentru a aplica reduceri până s-a ajuns la „preţul corect”- lipsit de avantaje-, ba îmbulzeli şi colaps-uri online. Bineînţeles, despre asta vorbeau doi tineri cu tablete în dinţi. Am coborât în urbea mea şi nişte foşti amici dădeau iama la supermarket pentru că mâine e zi de grătar- 1 Decembrie- şi tot ce or să rămână din ei, la final de zi, or să fie două feţe palide şi proletare, care se roagă ca între Crăciun şi Anul Nou să nu lucreze. În lumea asta, când trăieşti caricaturizat, trebuie să râdem cu inima. Să râzi tare şi zgomotos ca să aşezi cutumele nu în sărbători, ci în convenţii, necunoaşterea şi în naivitate, nu doar în prostie, comunitatea în sprijin moral, nu doar în parada de critică vulgară – unde prin ultimul termen, ar trebui să se înţeleagă, deopotrivă, tot ceea ce stă în sensul propriu şi în semnificaţia pervertită a termenului.

Recunosc că uneori, port o fantezie socială dubioasă- aş face un program naţional prin care fiecare creştin să primească un DEX şi o Biblie, dar după aceea îmi dau seama că unele limite nu pot fi împinse de nimic.

Unii scriu despre toate astea. Fie ridiculizează, fie deapănă şi cochetăresc hazliu o lume pestriţă şi subţire - din toate punctele de vedere - fie slăbesc prostiile cotidiene pentru războaiele civice, titanice, de prinţi şi cerşetori politici. Citesc –cu plăcere sau nu- unele scrieri de forma asta, însă trăiesc tot mai mult cu greaţa pentru avangardele „sofisticate”, pentru polemicile „subtile” dintre intelectuali pseudo-mioritizaţi. Partizanatul cu „plebea” reprezintă, pentru unii, calea de a fi mai aproape tuturor. Dar din momentul în care o ţii minte şi o recunoşti ca „gloata de oameni comuni”, deja ai numit o distanţă şi trăieşti cu ea etern, fără să solidarizezi, fără să te revendici de la ea.

Morala e una simplă: deşi uneori îţi vine să te dai cu capul de masă când auzi o neştiinţă domoală ca cea a doamnei din tren, prefer mai mult să cred că realitatea din jur e ceva mai serioasă decât mi-o zice bătrâna, decât să cred că lumea în care trăiesc e cea din scrierile pastişate ale „vuvuzelelor publice”, oameni cu „mintea pe tocuri” şi cu condei recalcitrant. Şi ştiţi de ce? Zilele trecute, într-o manifestare publică, cineva spunea că „unii intelectuali nu au mintea statornicită în inimă”.

Cred că de asta prefer căscatul de gură al unui om cu inima simplă într-o minte neşlefuită şi curată, decât lupa de savant care amendează ca năzbâtii sociologice crasele incoerenţe publice şi comunitare. Uneori prefer ochiul îmbătrânit care nu ştie să numească ceea ce vede dar îl catadicseşte între bine şi rău, decât lentila de plimbător de serviete cu nuanţe morale de gri.

Aşa ceva nu există. Prefer să scriu mai rar, şi pornind de la mine. Nu pentru că e mai onest, ci pentru că simplitatea este plecare de la sine - e la îndemână, e autentic.