Singurătatea pietrei şlefuite

De ceva timp port o polemică constantă cu o serie de personaje care se ocupă de imaginea unei instituţii publice din România, instituţie care se adresează printre alte grupuri ţintă şi tinerilor. O instituţie cu o arie generoasă de obiective formale, dar cu o lipsă acută de viziune a conducătorilor.

Proiecte făcute aşa, ca să fie făcute, raportări umflate cu pompa, vorbe multe şi nici acelea măcar coerente şi multă, multă infatuare. Există un anumit tip de conducător de instituţie publică în România care odată ce simte gustul puterii, periile dese ale subordonaţilor şi mai ales mirosul dulceag al banilor, devine atoatecunoscător.

Dacă îi vorbeşti de evoluţia economică, are răspunsuri “solide ” bazate pe experienţa proprie de viaţă. Dacă încerci să abordezi subiecte de comunicarea publică, îţi taie scurt avântul pentru că el le ştie pe astea mai bine. Nici internetul nu scapă de atenta şi abila judecată a şefului autohton. Dacă în disparare de cauză vrei să discuţi despre muzică clasică, construcţia de nave sau globalizare, răspunsurile sunt la fel de sigure, de pline de adevăr şi fără nici o posibilitate de răspuns pentru că omu’ chiar le ştie pe toate.

Un astfel de personaj îmi tot spune de ceva timp că imaginea instituţiei de care vorbeam mai sus poate fi asociată cu o piatră. Piatră frumoasă, bine şlefuită de mâna unor meşteri pricepuţi şi înnobilată de trecerea timpului. Piatră care exprimă multe, dar care nu este asociată cu nimic. Nici cu dalta maestrului pietrar, nici cu personalitatea acestuia. Nici cu tinerii care ar trebui să înţeleagă rostul şi locul acestei instituţii (sau a pietrei care îi reprezintă imaginea), nici cu evoluţia ei de-a lungul secolelor.

Simplitatea şi frumuseţea respectivei pietre contrastează puternic cu ignoranţa şi micimea celor ce vor să o folosească drept imagine a ceva. Oameni care îşi imaginează că dacă o iau şi o expun public (dacă ar putea ar pune-o şi la butonieră) pot fi asociaţi cu maeştrii care au reuşit să o şlefuiască de-a lungul timpului şi să o facă să stralucească. Indivizi care nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă că, pentru a transmite celorlaţi ceva, trebuie să construieşti, să munceşti şi mai ales să îţi păstrezi acel echilibru care poate genera valoare.

Da, respectiva piatră este un simbol care trebuie promovat şi protejat pentru că reprezintă ceva. În devenirea ei şi-au pus priceperea şi sudoarea generaţii de profesionişti care au ţinut cu tot dinadinsul să lase ceva în urma lor. Dar dacă cei ce o au în păstrare nu ştiu sau nu vor să o cizeleze în continuare şi să-şi aducă aportul prin muncă şi dăruire şi vor doar să-i folosească strălucirea pentru a îşi îndeplini diverse scopuri obscure atunci lucrurile se complică. Pentru că dreptul de a păstori o instituţie (mai ales una cu scop educaţional), chiar dacă primit prin diverse tertipuri politicianiste sau prin înrudiri norocoase trebuie respectat şi preţuit. Nu doar folosit în interese personale şi pentru ocazia de a  sforăi inteligent pe la diverse întruniri simandicoase.