În plus, Felix era un băiat tare amuzant, mereu făcea câte o poznă pe care eu o povesteam apoi la şcoală, tot timpul spunea câte ceva haios şi era în stare de lucruri curajoase. Mă iubea foarte tare, eram sora lui mai mică şi îmi purta de grijă. Dacă cineva se lua de mine, de exemplu, spuneam imediat că o să-l chem pe frate-miu la şcoală. După-amiaza, când ajungeam acasă, el era deja acolo, îi povesteam ce zi avusesem, apoi vorbeam câte şi mai câte. Râdeam şi nu-mi amintesc să ne fi plictisit vreodată. Îşi rupsese piciorul la fotbal, în urmă cu mai mulţi ani, şi avea o ditamai cicatricea pe gamba dreaptă. În rest, Felix asculta numai muzică bună, iar prietenii lui erau cei mai frumoşi şi cei mai gălăgioşi din cartier.

Prin trimestrul al doilea, s-a întâmplat şi inevitabilul: o colegă a venit la mine în vizită şi a vrut să-l cunoască pe Felix. Eu l-am strigat, dar de fapt habar n-aveam pe unde umblă. Cât despre maică-mea, ea a dat din umeri fără să înţeleagă despre ce putea fi vorba. Nu mai ştiu cum am explicat, dar ştiu că am fost nevoită să recunosc: nu aveam niciun frate. Îl inventasem. Îl inventasem cu totul, de la felul cum arăta la glumele pe care le făcea. Era omul invizibil. Minciuna a fost însă atât de puternică, atât de „neminciună“, încât şi azi mă bâlbâi când sunt întrebată dacă sunt singură la părinţi.

Al doilea bărbat pe care l-am inventat se numea Tudor David. Eram prin clasa a şaptea şi mi-aş fi dorit un prieten mai mare decât mine, dar pe care nu reuşeam să-l găsesc, aşa că m-am gândit să-i creez. A fost simplu, dar de data asta m-a ajutat şi prietena mea cea mai bună, mereu gata să jure că l-a cunoscut şi că e cel mai mişto tip din lume. În puţine cuvinte, Tudor David avea maşină, era din alt oraş dar mă vizita foarte des, se îmbrăca în negru şi fuma. Tot pe atunci mi-am inventat şi o rudă îndepărtată, pe Victor, un fel de precursor al hipsterilor din ziua de azi. Nu ştiu în ce fel m-au ajutat aceşti trei oameni (poate au mai fost şi alţii, de-a lungul anilor, dar doar pe ei mi-I amintesc).

Între timp, au devenit adevărate personaje în mintea mea, ştiu exact cum se îmbracă, ştiu cum arată, cum vorbesc, cum înjură, au rămas fix la vârsta aceea şi, deşi nu ne mai vorbim, zilele trecute s-au plimbat prin mintea mea şi au vrut să existe. Tot zilele trecute, am observat diverşi oameni vorbind singuri în metrou, în autobuze, prin parcuri, pe străzi. I-am înţeles, pentru că mi-am amintit şi eu de bărbaţii mei inventaţi. Problema e că, uneori, toţi suntem nebuni. Şi, tot uneori, suntem cu toţii foarte foarte foarte singuri.