Nu suntem obişnuiţi să fim excomunicaţi în casă, nu ni se pare drept să ni se spună ce să facem. Ne e greu să ne executăm rondul doar între patru, opt, doisprezece pereţi.

Am ieşit azi dimineaţă să plătesc o dare. Poate că ar fi fost o cale şi pentru plata online, dar părea prea greu să dau un telefon, să aflu un număr de cont, să scriu motivul transferului etc.

Pe drum, la primul colţ cu terasă şi bar al comunei suburbane unde locuiesc, lume multă. Ca în vremurile bune. La intersecţii, mai mulţi cerşetori ca de obicei. Pe şosele, mai multe căruţe în căutare de fier vechi, lemne de foc, aragaze şi frigidere stricate, mai multe maşini parcate anapoda pe şosea, mai multe camioane bulucindu-se către semafoare şi către rondurile de pe Centura Bucureştiului.

E o forfoteală de colo până colo, de parcă suntem într-o realitate paralelă şi febrilă cu ceea ce ni se predică la televizor.

Tocmai am scris ceva despre cum a fost gestionată criza în China şi în alte state din Asia de Est. Dincolo de orice altceva, respectarea regulilor a fost ceea ce a permis ca, într-o lună, extinderea epidemiei să fie blocată, cazurile noi să scadă la un nivel controlabil, iar speranţa de revenire la o situaţie normală să fie aproape o certitudine.

În Europa, dar şi la noi, se întâmplă ceva care ar putea să ne coste extrem de scump. Discuţia despre epidemie ni se pare prea complicată şi conspiraţionistă. Şi nu mai suntem atenţi la ea. Cei care decid sunt printre primii care dau dovadă de inadecvare. Câţiva lideri politici au fost contaminaţi şi, desigur, nu au nicio vină. Alţi câţiva demnitari, foşti şi actuali, uită pe unde s-au plimbat, cu cine au fost, de ce au fost. Cei care trebuie să respecte regulile, încep să le discute.

Solidaritatea pentru mulţi e să dai like-uri pe Facebook şi share la mesaje. Respectarea regulilor ar trebui să fie, în această perioadă, un semn de empatie faţă de ceilalţi. Şi de grijă.

Dar mulţi nu realizăm acest lucru.

”Pot să intru, doar să întreb ceva”, ne solicită o doamnă acordul celor care stăm distanţaţi la uşa unei farmacii.

”De o jumătate de oră aştept în frig, nu puteţi deschide noi birouri? Cât durează să faceţi o tranzacţie?” se împacientează un domn la o sucursală bancară situată într-o zonă cu umbră, într-o dimineaţă mai friguroasă. Tot aflat la rând, în faţa uşii.

”Unde aţi găsit mănuşi? A, acolo!” este curioasă o doamnă în timp ce suntem în faţa casierei la un mall. Şi le pipăie pe bandă, întorcându-le pe toate părţile să le verifice.

Am devenit cu toţii analişti (of, şi cel care scrie), cu toţii ştim că e un complot, un scenariu, mai multe scenarii, desigur, greşelile autorităţilor sunt evidente, băgăm şi noi băţul prin gard, aşa cum o fac şi nişte domni responsabili politicieni, suntem plini de umor, deşi întrebarea pe care ne-o punem este una simplă: şi dacă este adevărat?

Da, ce facem dacă e adevărat? Că trebuie să respectăm aceste reguli. Că trebuie să avem încredere în aceste autorităţi, că altele nu avem. Că trebuie să ne limităm la vederea celor patru, opt, doisprezece pereţi. O perioadă. Nu se ştie cât de lungă.

Că pentru a fi împreună, e bine să fim singuri o perioadă. Singuri, singuri.

Cheia pentru deschiderea uşii e la noi.