„Sindromul Dugin“ sau De ce intelectualii sunt şovini şi agresivi?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Aleksandr Dughin

Oamenii din sfera intelectuală, odată ce sunt implicaţi activ în viaţa socială şi politică, se înregimentează foarte uşor în una din taberele opozante, se antagonizează cu cei de altă opinie, aprobă campaniile de discriminare, stigmatizare şi de identificare a „duşmanilor“. Cu alte cuvinte, intelectualii pot deveni promotori ai urii şi violenţei.

Nu doar secolul XX, ci şi secolul XXI este plin de exemple în acest sens. Impresia că prin intelect putem controla instinctele este amăgitoare; de cele mai multe ori, mai ales în situaţii puternic încărcate emoţional, raţiunea se supune motivaţiilor şi impulsurilor  iraţionale, nu invers. Personalităţi de o inteligenţă sclipitoare, de o înaltă cultură, sunt supuse influenţelor lăuntrice instinctuale, aproape în egală măsură cu cei a căror educaţie este rudimentară. E adevărat că la unii oameni tendinţa de manifestare agresivă şi xenofobă este mai accentuată, iar la alţii e mai dezvoltat autocontrolul şi atitudinea tolerantă, dar chiar şi aceste diferenţe sunt datorate nu atât culturii, cât mai cu seamă zestrei genetice care contribuie în mod considerabil la modelarea comportamentului.

Inteligenţa şi îndemnurile instinctive nu sunt categorii care se exclud reciproc; au existat mari intelectuali care s-au manifestat în mod detestabil, potrivit biografilor, la nivel de instincte primare, la fel cum au existat destui filosofi care au sprijinit ideologiile naziste şi rasiste, inclusiv printr-o implicare personală activă. Mai mult, unii intelectuali au o fascinaţie aparte faţă de estetica răului şi a luptei, faţă de eroismul războinicilor, ceea ce a şi inspirat numeroase creaţii artistice încă din antichitate (cât fac numai operele lui Homer). Poetul Mihai Eminescu, bunăoară, a fost captivat de tâlharul român Iorgu Serdaru, care se făcuse celebru pentru furturile şi spargerile sale din anii 1870. Eminescu i-a dedicat chiar şi o baladă, intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu“ [1].  

Înclinaţia spre contemplarea admirativă a ceea ce e cumplit, distructiv, e perenă, a trecut proba timpului, e impregnată în psihicul oamenilor contemporani. Ea poate lua cele mai perverse şi mai hidoase forme. În anii 1960, s-au făcut remarcaţi artiştii aşa-numitului Acţionism Vienez (Wiener Aktionismus), care organizau scene marcate de violenţă şi distructivitate, prezentându-le drept “artă”. Ei săvârşeau omoruri ritualice ale animalelor, se îmbăiau în sângele şi excrementele acestora, îşi afişau corpurile nude etc.; respectivele acţiuni erau privite ca un fel de catharsis, ca o formă de eliberare a instinctelor inhibate de societate [2]. La o privire atentă, am descoperi germeni ai violenţei şi ai distructivităţii la originea multor altor curente literare şi artistice contemporane.

Dezlănţuirea violenţei încântă. După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New-York, Karl Heinz Stockhausen, celebru compozitor german, i-a şocat pe cititorii de gazete mărturisind plăcerea pe care a încercat-o când a contemplat turnurile din Manhattan arzând, mastodonţi ai modernităţii năruindu-se, învăluiţi de fum negru şi roşu. Şi acesta e doar unul dintre cei care avuseseră curajul să-şi exteriorizeze emoţiile. Gândurile lui exteriorizate sunt poate mai sincere şi mai puţin răutăcioase comparativ cu satisfacţia tacită, nerostită, pe care au trăit-o în acele momente mulţi alţii, poate milioane de oameni. Moartea, mai ales cea violentă, întotdeauna a atras nu doar privirile, ci şi o curiozitate sadică. Cum se exprimase într-o vestită butadă avocatul american Clarence Darrow: „N-am ucis niciun om, dar am citit multe necrologuri cu mare plăcere”. Inocenţa firii umane e un mit. Există studii care arată că, în general, 80% dintre oameni s-au gândit cel puţin o dată la uciderea unui semen, din motive de răzbunare sau duşmănie. Cu siguranţă, printre aceştia n-au lipsit intelectualii.

Etologul rus Anatoli Protopopov a propus termenul de „primativitate” pentru a caracteriza acei indivizi care, indiferent de gradul lor de inteligenţă sau cultură, manifestă o predispoziţie mai înaltă spre manifestări agonistice, dominare, duşmănie. După Protopopov, gradul înalt de „primativitate” (de nu confundat cu primitivitatea) reflectă gradul mai sporit de manifestare a programelor instinctuale la nivel de individ. Deşi înţelesul termenului e ambiguu şi neaprofundat, ideea că unii oameni sunt mai emotivi şi sensibili faţă de stimulii ce declanşează programele instinctuale este demnă de atenţie; ar putea fi din cauza unor gene specifice, sau a unui statut hormonal şi neurologic distinct. Potrivit unor interpretări (care-s, ce-i drept, cam hazardate şi speculative), printre intelectuali „primativitatea” ar fi o trăsătură mai curând caracteristică persoanelor cu înclinaţii umanist-artistice, pe motiv că la ele sunt mai active acele zone ale creierului, care sunt responsabile de reacţii afectiv-emotive, în timp ce reprezentanţii ştiinţelor exacte sunt mai „temperaţi” în manifestarea afectivităţii lor [3].

Dacă analizăm mişcările revendicative din perioada creării naţiunilor şi a afirmării identitare din secolele XVIII-XIX, vedem că într-adevăr pe post de propagatori ai exclusivităţii etnice s-au manifestat mai cu seamă reprezentanţii mediului umanist. În Cehia, de exemplu, cei care au organizat „renaşterea cehă” erau numiţi „buditel” (din cehă – cei care trezeau, deşteptau); aceştia erau în marea lor majoritate scriitori şi oameni de cultură. La fel şi panslaviştii care s-au afirmat în timpul „primăverii naţiunilor”, la mijlocul sec. XIX, erau din domeniul literelor, precum poetul şi filologul slovac Ján Kollár, sau susţinătorul mişcării naţionale slovene, lingvistul Fran Miklošič. În Turcia, identitatea religioasă dominantă a imperiului, care era musulman, a fost, sub influenţa unor scriitori naţionalişti ca Ziya Gokalp, transformată într-o formă virulentă, exclusivistă de naţionalism, care a stat la baza genocidului din 1915 al armenilor.

Implicarea oamenilor de cultură a fost proprie practic pentru toate mişcările revendicative, inclusiv de natură şovinistă, care s-au produs în secolul XX. Energia socială pentru conflictul armeno-azer din Karabahul de Munte a fost alimentată de către elitele culturale armene şi azere, poeţi, scriitori, actori, pictori etc. Pe teritoriul Rusiei, mişcarea modernă de afirmare şi promovare a naţionalismului rusesc, care a apărut în anii 1960-1970, a avut la origine importanţi reprezentanţi ai intelighenţiei ruse – scriitorii V.G. Rasputin, V.A. Solouhin, V.M. Şukşin, pictorul I.S. Glazunov şi alţii. Punând valorile slavone mai presus decât valorile internaţionalismului, anume activitatea acestor membri marcanţi ai intelighenţiei umaniste ruseşti a influenţat reforma politică a URSS şi declararea suveranităţii Federaţiei Ruse, care a favorizat destrămarea rapidă a Uniunii Sovietice.

În Bulgaria, preşedintele comunist Todor Jivkov a rostit la un moment dat în cadrul unui discurs: „Dacă ar fi să alegem un cuvânt care să exprime chintesenţa istoriei noastre, acel cuvânt ar fi lupta. Şi întotdeauna, în primele rânduri ale acestei lupte s-au aflat fiii cei mai dragi ai Micii Bulgarii, minţile ei cele mai luminate: oameni de litere şi iluminişti, haiduci şi voievozi, rebeli şi revoluţionari...”. În anii 1960-1970, escaladarea sentimentelor naţionaliste ale bulgarilor s-a resimţit mai ales printre exponenţii sferei umaniste, în special printre istorici şi scriitori.

Să ne amintim că şi în republicile ex-sovietice elitele naţionaliste revendicatoare au fost preponderent formate din scriitori, poeţi, jurnalişti, cum ar fi muzicologul Vytautas Landsbergis în Lituania, filologul Zviad Gamsakhurdia în Georgia, poetul Abulfaz Elcibei în Azerbaidjan. În Republica Moldova, mişcarea de renaştere naţională de la sfârşitul anilor 1980 a fost însufleţită şi întreţinută tot de oamenii cultură, de poeţi, scriitori, artişti. Acum, e dificil şi riscant să explicăm prin „primativitate” conectarea mai strânsă a acestor oameni (din sfera literelor şi artelor) la tradiţiile şi valorile lor naţionale. Probabil că domeniul lor de activitate îi face mai sensibili la fenomenele ideologice şi identitare. Însă, oricare ar fi cauza reală a tonusului lor combativ, concluzia este că intelectualii sunt la fel de supuşi afectelor emoţionale şi impulsurilor instinctuale, ca şi ceilalţi membri ai societăţii.

În timpurile noastre, apelurile la omucidere din partea intelectualilor nu sunt o raritate. Am văzut cu toţii cum conflictul dintre Ucraina şi Rusia a divizat intelectualii din acele ţări în tabere opozante. Ei au avansat o retorică a urii şi mesaje belicoase, cu apeluri la necesitatea intervenţiilor militare şi a pedepselor cu moartea. A fost uluitor să auzim din partea unui intelectual de marcă, a sociologului şi filosofului rus Aleksandr Dugin, îndemnuri directe la războinicie şi omor în contextul crizei identitare din Ucraina. În una din apariţiile sale video, (în minutul 17:58 din înregistrare), Dugin a cerut uciderea sistematică a naţionaliştilor ucraineni, şi le-a recomandat în mod expres combatanţilor pro-ruşi: „Ucideţi! Ucideţi! Ucideţi! Alte discuţii nu pot fi. Ca profesor, aşa consider” [4].

Pe alte meridiane, în Egipt, s-a remarcat în vara anului 2014 academicianul Nassar Abdullah. Faptul că este profesor de filosofie morală şi politică, laureat al premiului pentru arte în 2009, nu l-a împiedicat pe Abdullah să propună… împuşcarea copiilor fără adăpost, pentru a curăţi străzile şi a rezolva din faşă problema cu infracţionalitatea din ţară. Reabilitarea minorilor e prea costisitoare, de aceea e oportună o măsură mai radicală, a explicat profesorul [5]. 

Spre regret, liderii politici, feţele bisericeşti, moraliştii dedicaţi, intelectualii de marcă, cu toţii cad victime ale propriilor înclinaţii spre agresivitate, ură şi distrugere. Altfel zis, suferă de un fel de "sindrom Dugin", când instinctiv nu tolerează manifestări şi forme comportamentale „străine”, nu agreează vecinătatea „altora”. Reacţionează agresiv mai ales în situaţii de disconfort şi frustrare. Iar educaţia, cultura, religia, tradiţiile de ospitalitate, diplomaţia – aceste pavăze sociale în faţa violenţei umane –, nu au avut suficientă capacitate să înăbuşe instinctul agresiv atunci când circumstanţele au „justificat” dezlănţuirea lui. În faţa apelurilor la ură şi duşmănie, sub imboldul impulsurilor instinctive, preceptele culturale şi religioase, tot felul de ritualuri împăciuitoare au fost frecvent declinate.

Per ansamblu deci, miza pe civilizare, cultură şi inteligenţă nu e pe deplin justificată în încercarea de a diminua manifestările instinctelor. Programele comportamentale ereditare nu pot fi refulate la nesfârşit, iar o persoană inteligentă deseori nici nu sesizează că reacţiile sale emoţionale şi motivaţiile comportamentale sunt nu atât un produs al voinţei, cât o expresie instinctuală sau un reflex lăuntric.

Avem cu toţii o înclinaţie nativă, un entuziasm imanent de a intra în competiţie unii cu alţii (la nivel de indivizi, grupuri, etnii, religii, partide, idei şi ideologii). Şi poate că ne şi divizăm în tabere nu atât din raţiuni ideologice, cât din motivaţia de a avea un prilej pentru confruntare; rivalităţile tribale ale oamenilor peristorici au luat astăzi forma unor dezbateri ideologice purtate de oameni la cravată. Instinctele sunt practic aceleaşi, diferă doar forma şi contextul de exprimare. Puţini s-au putut ridica deasupra acestor lupte şi rivalităţi. Ei au fost excepţiile care au confirmat regula.

Surse bibliografice:

1.        Mihai Eminescu, captivat de vestitul bandit Iorgu Serdaru // de Gabriel Constantinescu. Historia.ro / http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mihai-eminescu-captivat-vestitul-bandit-iorgu-serdaru

2.        Viennese Actionism // http://en.wikipedia.org/wiki/Viennese_Actionism

3.        Зоологические истоки ксенофобии // Сигал Л. Русский Журнал. 30.11.2005 / http://www.russ.ru/reakciihttp://blogs.psychcentral.com/creative-mind/2014/04/are-brains-of-artists-different//zoologicheskie_istoki_ksenofobii /

4.        Война началась! Призывать к миру - предательство! Александр Дугин // YouTube. May 6 2014 / https://www.youtube.com/watch?v=KCrGwQt1Mew#t=1084

5.        Article proposing idea of killing Egyptian street children stirs fury // Ahram Online. 20 Jun 2014 / http://english.ahram.org.eg/NewsContent/1/64/104271/Egypt/Politics-/Article-proposing-idea-of-killing-Egyptian-street-.aspx

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite