Cu siguranţă că nu credeam să o văd pe Simona aşa cum a câştigat azi – întorcând o partidă în faţa unei jucătoare mult mai puternice decât Jelena Ostapenko. Unui Numărul 1 în Statele Unite care a dominat primul set. Nu credeam să o văd pe Simona ieşind de pe linia de fund, atacând, hărţuindu-şi adversara, luptând pentru fiecare minge şi spunând: „nu îţi las nimic”. Şi câştigând partida superb, perfect, cu un as.

Şi peste as, crucea aceea mare, frumoasă, de la sfârşit. O cruce de mulţumire: mulţumesc, Doamne, pentru tot ajutorul. Dar şi de mărturisire, într-o lume a tenisului şi a sportului în care pentru astfel de mărturisiri rişti să pierzi sponsori şi coloane pe prima pagină a ziarelor. Dar nu contează – Simona a arătat tot ceea ce avea de arătat, a spus tot ceea ce avea de spus.

Simona poate şi trebuie să fie un model pentru noi toţi. Ea este adevărata noastră mândrie, cu ea ieşim în lume, prin victoria ei obţinută poate nu întâmplător chiar în faţa publicului francez ne regăsim demnitatea – She’s our Real Pride. Nu este o forţă a naturii ca Serena, nu este o divă ca Sharapova, dar este o campioană pentru vremurile noastre. Ai căzut – ok, te-ai ridicat; ai căzut din nou – ok, te-ai ridicat din nou. Nu contează de câte ori cazi – contează că te ridici, din nou şi din nou, până când ajungi la premiul cel mare de la capăt.

Pentru Simona, ieri, a fost trofeul de la Roland Garros. Pentru noi, toţi, premiul e să ne redescoperim drumul, sensul, identitatea.