INTERVIU Silvia Murgescu, alpinistă: „Din momentul în care m-am căţărat pe un perete, nu a mai contat nimic“
0
Silvia Murgescu (30 de ani) a forţat întotdeauna limitele – de la prejudecăţi şi convenţii sociale, la pereţi de căţărare. Tânăra recunoaşte că există oameni care continuă să-i minimalizeze peformanţele: „Dacă fac o anumită căţărare, doar pentru că am reuşit să o fac eu, o femeie, unii încep să spună că e mai uşoară decât se credea“.
Inginer în telecomunicaţii şi alpinistă devotată, la 30 de ani, Silvia Murgescu profită de fiecare clipă din viaţa ei. Ne-am întâlnit într-o pauză de masă şi deborda de energie. „Mă bucur că ai ajuns la timp. Eu sunt foarte punctuală şi uneori devine frustrant să vezi că ceilalţi nu reuşesc să ajungă la timp. Ultima oară când am întârziat a fost pentru trei minute“. Silvia trăieşte într-un ritm ameţitor. La finalul programului de lucru, lasă tocurile şi încalţă espadrilele de căţărat. Face trei antrenamente pe săptămână, iar în restul timpului, aleargă, face exerciţii yoga şi gimnastică sau pleacă la căţărări pe munte. Şi nu are de gând să se oprească niciodată pentru că cel mai mult în viaţă îi place să-şi împingă limitele.
„Adevărul“: Automatică şi alpinism. O profesie şi o pasiune cam de băieţi, ar spune unii, trebuie să fiţi o fire foarte energică...
Silvia Murgescu: Da, am fost mereu foarte activă, am o soră geamănă cu care mă jucam toată ziua. Au încercat ai mei să mă dea la gimastică şi la karate, dar eram obraznică şi m-au dat afară. Mă amuză acum când îmi amintesc. Nu aveam deloc stare, iar atunci când mă deranja cineva nu ascundeam.
De ce Automatica?
Trebuia să fie cel mai greu. Am considerat că aceasta este cea mai grea facultate din România, mai ales pentru o femeie, aşa că m-am dus acolo. În generaţia mea, au mai intrat şi alte fete la facultatea aceasta, dar ştiau doar să înveţe, nu să fie şi femei... Mie mi-a plăcut să mă machiez, să port tocuri şi să mă îmbrac frumos. Însă în cercurile acelea, atitudinea mea feminină şi faptul că eram tot timpul veselă au fost asociate cu frivolitatea. Şi la serviciu, sunt singura femeie din echipa tehnică, dar nu mă las intimidată...
„Societatea nu s-a schimbat fundamental“
Aţi continuat să forţezi destinul şi ce v-aţi zis: hai să vedem cum ar fi să fac alpinism?
Adevărul este că nici în alpinism lucrurile nu sunt atât de diferite. Citeam despre primele femei care au urcat pe munte, prin ce greutăţi au trecut şi care erau prejudecăţile de atunci şi pot să spun că societatea nu s-a schimbat fundamental. De exemplu, dacă fac o anumită căţărare, doar pentru că am reuşit să o fac eu, o femeie, înseamnă că e mai uşoară decât se spune. Şi despre restul realizărilor mele, sunt oameni care spun că nu aş fi făcut nimic fără fostul meu prieten, care mi-a fost şi coechipier, deşi nu m-a cărat nimeni în braţe pe munte.
Şi unde vă găsiţi resursele să continuaţi în ciuda acestor „cârcotaşi“?
Nu am nevoie de recunoaşterea celorlalţi, tot ce fac, fac pentru mine. Mie îmi place căţărarea pentru starea psihică pe care mi-o oferă. Când am descoperit acest sport şi m-am dus pentru prima dată la sala de căţărare, treceam printr-o perioadă foarte dificilă, sufeream din cauza unei despărţiri, plângeam pe stradă, eram distrusă. Din momentul în care m-am urcat pe perete, nu a mai contat nimic. A fost ca un antidot, ca o terapie. Şi acum, când am o zi proastă, abia aştept să plec de la birou să mă caţăr, ca să nu mă mai gândesc la nimic.
Nu a rezistat la primul traseu
Cum aţi descoperit muntele?
Nu am descoperit cu adevărat muntele cât am locuit în Focşani, unde am copilărit, chiar dacă mai mergeam cu ai mei în concedii. Însă odată ce am ajuns la facultate, în Bucureşti, mi-am dorit foarte mult să îmi găsesc o activitate sportivă, doar că nu ştiam ce anume. Am început cu dansuri, am făcut cursuri timp de doi ani, dar eram în continuare deschisă pentru că simţeam că nu mi-am găsit locul. Până la urmă, am aflat de o ieşire la munte care era organizată de nişte studenţi. Traseul ales, în Bucegi, pe timp de iarnă, a fost mult prea dificil pentru condiţia mea fizică de atunci, pur şi simplu ne-au alergat pe munte şi toată tura n-am văzut decât bocancii celui care mergea în faţa mea. Mai târziu, am mai găsit o expediţie pe Hornu Mare, organizată de un tip din Braşov, despre care ştiam doar că îl cheamă Nae. A fost prima mea tură de care m-am bucurat foarte tare, a fost senzaţional şi n-o să uit niciodată.
Şi aşa v-a prins microbul...
Da. Acum, mă antrenez la sala de căţărare trei zile pe săptămână, antrenamentul meu este foarte bine structurat şi foarte dinamic. Mai fac o tură de Herăstrău o dată pe săptămână şi exerciţii yoga şi gimnastică. Yoga mă ajută să îmi refac atât muşchii, cât şi mintea. Apoi, în fiecare vineri seară plec la munte şi petrec weekendul acolo. Fac trekking, mă caţăr, fac schi normal, freeride sau de tură, bicicletă... Ultima oară, am fost o zi în Bucegi, ne-am dat cu schiurile şi am făcut freeride, iar a doua zi am fost la căţărat în Piatra Craiului.
Şi pe lângă toate mai aveţi şi un job full time...
Da, sunt Senior Network Engineer şi Team Manager la o companie care oferă soluţii de telecomunicaţii.
Dacă ar fi să alegeţi între job şi pasiune...
Eu nu aleg, eu mă distrez făcând şi una şi alta. Şi jobul îmi oferă suficiente provocări ca să mă pot bucura de el.
„Eu fac trasee tehnice, urc pe pereţi“
Povestiţi-mi despre performanţele în alpinism...
Când mă întreabă oamenii şi le spun că n-am cucerit niciun vârf sunt foarte dezamăgiţi, eu nu cuceresc vârfuri, eu fac trasee tehnice, urc pe pereţi, pe stânci. Un traseu implică o anumită tehnică de căţărare, cu echipament adecvat, în funcţie de sezon. Nu fac trekking decât atât cât este necesar ca să ajung la peretele de căţărare. Munţii Alpi oferă cele mai complexe trasee de alpinism, cele din România nu sunt complete, reprezintă doar o bucăţică din ce reprezintă cu adevărat un astfel de traseu. Am fost de trei ori în Alpi. Cel mai greu traseu pe care l-am făcut în raport cu pregătirea mea din momentul respectiv a fost creasta integrală pe Peuterey, care pleacă din Italia şi urcă până pe Mont Blanc. Este foarte lung, ne-a luat trei zile şi jumătate, iar noi ne-am făcut calcule greşite, mai ales pe partea de alimentaţie.
N-am avut suficientă mâncare, şi nici apă, ne-am deshidratat foarte tare. Când am ajuns sus şi am văzut Mont Blanc plin de oameni, mi s-a tăiat răsuflarea, am simţit că sunt salvată. Am trecut prin multe momente de cumpănă atunci, mai ales la nivel psihic. Ba aveam eu o cădere, ba coechipierul meu. Este o chimie ciudată între coechipieri, când unul clachează emoţional, celălalt prinde forţă şi îl susţine. Au fost trei zile în care am jucat pe rând rolul celui puternic.
Care este următoarea provocare?
Îmi doresc foarte mult să fac o echipă feminină şi am tot căutat anul trecut fete cu care să lucrez la modul cel mai serios. La Costila, pe Valea Prahovei, există nişte trasee foarte interesante. Îmi doresc să reuşesc să fac, timp de trei zile consecutiv, trei tresee diferite, cu câte o coechipieră în fiecare zi.
PROFIL Silvia Murgescu
Lucrează în telecomunicaţii
Data şi locul naşterii: 1984, Focşani
Studiile şi cariera:
2003-2008 Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Universitatea Politehnică din Bucureşti.
Din 2013, este Senior Network Engineer într-o firmă de telecomunicaţii.
În 2013 a escaladat Cascadele de gheaţă Supervisor şi Mordor din Valea Gastein, Austria.
n 2012 — Piz Badile via Another Day in Paradise şi Piz Badile via Cassin de la graniţa dintre Elveţia şi Italia; Le Fil a Plomb din Rognon du Plan, Chamonix, Franţa.
2010 — Creasta Peuterey, din masivul Mont Blanc.
Locuieşte în: Bucureşti
Silvia Murgescu FOTO Arhivă Personală / facebook.com/silvia.murgescu
Se încarcă comentariile...
