Siberia

Murim de frig prin case, frig plătit scump, ca şi cum am avea caldură. Mă întreb cine va plăti facturile astea peste o lună.

Frigul din aceste zile pune încă o dată în evidenţă fragilitatea de dincolo de aparenţe a societăţii româneşti (a instituţiilor ei, mai ales) aşa cum s-a aşezat ea (prost) după 1989. În cazul unor încercări mai serioase descoperim că mai nimic nu funcţionează. Ne văităm, vara, când dă seceta, că reţelele de irigaţii au fost distruse. Că şinele de cale ferată sunt depăşite, că ar fi trebuit scoase din uz şi înlocuite pe mii de kilometri încă din anii '90.

Asta se observă uşor citind declaraţiile oficiale, în caz de accident, deraieri mai ales, întârzieri de sute de minute. Descoperim tam-nesam că aeroporturile aparţin secolului al XX-lea şi că ar trebui extinse şi aduse la zi. Că spitalele nu au ce le trebuie - medicamente, paturi destule, echipamente -, că medicii sunt prost plătiţi, că ambulanţele nu ajung la timp sau nu ajung deloc.

Acum, când temperaturile au coborât sub minus 25 de grade Celsius, descoperim că nu avem unde depozita gazele, că petrolul s-a scumpit, că Rusia face hachiţe, conductele nu funcţionează cum trebuie, că CET-urile sunt prost croite, că sistemele de termoficare au o tehnologie proastă, mare consumatoare de energie şi cu randament mic. Adică murim de frig prin case, frig plătit scump, ca şi cum am avea caldură. Mă întreb cine va plăti facturile astea peste o lună.

Tot acum aflăm cu emoţie că nu avem destule locuri în adăposturi pentru dezmoşteniţi şi nici cantine şi personal suficient şi calificat să le dea amărâţilor o supă fierbinte când îi adună te miri cine de sub poduri, din intersecţii, ca să nu degere noaptea. Descoperim brusc că asistenţa socială nu prea e prezentă în locurile unde ar fi nevoie. Că sunt prea mulţi poliţişti prin birouri şi prea puţini unde ar trebui să fie, pe străzi, în spatele blocurilor, în locurile rău-famate, cunoscute drept zone ale consumului şi traficului de droguri, prostituţiei, tâlhăriilor şi violenţelor stradale de tot felul.

Ridicatul neputincios de umeri este un răspuns curent, etalat cu nonşalanţă de cei care, totuşi, de 20 de ani se ocupă cu aceste treburi „mărunte" ca aleşi sau numiţi în diverse funcţii. Fatalismul (ca să nu zic defetism şi o lipsă de răspundere care frizează registrul comic dacă nu ar fi dramatică) este atitudinea cea mai frecventă. Ca şi cum era inevitabil să ajungem aici. De exemplu, ca spitalele noastre să fie în colaps.

Ca şi cum era inevitabil să nu avem autostrăzi în 2010. Şi să avem, în schimb, milioane de pensionari sub pragul şi la limita sărăciei. Aici se pare că Providenţa e singura care poartă vina. Nu e de vină un guvern că ninge, că viscolul siberian bate peste România, fireşte. Nici ministrul X, nici prefectul Z că temperaturile au scăzut cât au scăzut şi că gerul durează. Ei, de altfel, explică doct în talk show-uri, conferinţe de presă, în interviuri acordate presei, destul de exact, cu cifre, cum stăm la dotări, la capitolul infrastructură, la legislaţie, la bugete şi fonduri europene. Nu poţi să îi contrazici.

Dacă pui întrebarea esenţială de ce s-a ajuns aici, răspund la fel de senini, ca la ofiţerul stării civile, când au zis „da" nevestei, că guvernul precedent poartă vina. Nu a făcut nimic, a cheltuit banii publici pe prostii etc. Pot astfel, la rândul lor, să nu facă nimic şi vor fi învinuiţi (ce dacă!) de viitorul guvern de acelaşi lucru.

Aşa am ajuns să ne mirăm în fiecare iarnă că e viscol, că ninge şi e ger, primăvara, de inundaţii, vara, de secetă. Ca şi cum nu am cunoaşte ciclul anotimpurilor.

Politicienii vin şi pleacă, dosarele grele sunt lăsate viitorimii. Între timp, bugetele dispar ca apa în nisip. E o atitudine condamnabilă care în aceste zile, de exemplu, ne pune în faţa unei grele încercări.