Sfinţirea „în văzduh“ a Crucii şi „cocoţarea“ IPS Teodosie

Mulţi ortodocşi de mucava am văzut zilele astea. S-a frământat internetul, frate, că vai, ce să vezi, IPS Teodosie a sfinţit crucea de pe turlă chiar acolo, „cocoţat“ pe turlă. Acum, nu că-l apăr eu, că n-are dânsul nevoie de apărarea mea (deşi aş avea calificarea necesară), dar e cazul să apărăm teologia în faţa credulilor cu aspect de teologi.

Asemeni înţepenirii în literă a evreilor de pe vremea lui Hristos, care-l acuzau că face bine sâmbăta, aşa au procedat şi vajnicii comentatori din tastatură, care au rămas înţepeniţi în litera îndrumărilor din Molitfelnic, comentând că de ce n-a sfinţit-o jos şi apoi s-o pună sus?

Pentru aceştia am două răspunsuri: practic şi teoretic.

Practic: crucea aceea este din marmură, are 1,85m înălţime, ceea ce o face foarte grea. Ostenelile Martei, purtate cu dragoste de Pr. Andrei, stareţul mânăstirii, s-au împotmolit în programul destul de fix al macaralei de 90t., care era în stare să ridice crucea pe turlă. Aşa că stareţul a telefonat IPS Teodosie, rugându-l să vină să sfinţească crucea. Dar IPS, neavând programul asemănător cu al macaralei, a zis că se poate sfinţi crucea şi după montare, mai ales că momentul sfinţirii necesită şi prezenţa credincioşilor, prin urmare de hram ar fi cel mai potrivit. Şi aici ajungem la partea teoretică.

Teoretic: Dumnezeu n-are rău de înălţime. Chiar îi place „purtatul prin văzduh“, (dacă înţelegeţi, nu e vorba aici de zburat). Dacă preotul e capabil să se urce pe biserică, cred că şi Dumnezeu îl poate însoţi. Molitfelnicul recomandă practica „cuminte“ a sfinţirii crucii de pe turlă. Dar când ai nişte probleme practice, care te împiedică să o faci „ca la carte“ ce faci? Îl declari pe Dumnezeu „incapabil de sfinţire“?! Dacă ar fi aşa, iconomia n-ar permite pogorămîntul ca orice creştin să poată oficia, la urgenţă, slujba Botezului.

De altfel, IPS Teodosie a dovedit suficient non-conformism pentru a ne face să înţelegem că Dumnezeu lucrează dincolo de limitările minţilor noastre. Oferirea Luminii pe plajă, ca şi alte momente non-conformiste, a stârnit vii discuţii între adepţii „acriviei“ şi cei ai „iconomiei“. Discuţiile arată că există, din păcate, credincioşi radicalizaţi, care ar fi în stare şi lui Dumnezeu să-i facă program.

Elocvent mi se pare aici un comentariu al lui Răzvan Bucuroiu care, în noaptea pascală a acestui an, văzând imaginile în care IPS Teodosie ducea Lumină unor muncitori izolaţi la 120 m înălţime, pe o platformă maritimă, a mărturisit că şi el a avut, o vreme, îndoieli faţă de nonconformismul IPS. Dar a înţeles ce vrea să spună „Duhul suflă unde voieşte“ (nu unde ni se pare nouă că voieşte) şi, ca atare, IPS nu greşeşte în misiunea lui de a duce Lumina acolo unde, poate, "cuminţii" nu s-ar duce.

Eu doar constat, cu tristeţe, că sunt şi credincioşi-creduli. Care nu înţeleg că Ortodoxia este mişcare vie  Duhului, adică duh, nu literă. Că aici poate fi şi o latură spectaculoasă, asta e deliciul presei, care deşi a fost de faţă la momentul sfinţirii crucii, s-a prins că e rost de ceva audienţă de-abia după cîteva zile, după ce au văzut filmarea pe net. Deh, au şi „teologii“ acoperiţi din presă momente de pauză.

Când am citit „Contra religiei“ a lui Yannaras am avut o revelaţie teoretică asupra a ceea ce Hristos numea „calea cea strâmtă“ a celor ce se mântuiesc şi „calea cea largă“ a maselor care pier. Acum însă, din păcate, am avut şi una practică. Mulţi sunt ortodocşi „de masă“. Sau... „de tastatură“. Şi grăiesc exact cum a zis Iisus: „din prisosul inimii“. Adică fabrică argumente după câtă dragoste sau ură au. Fenomen peren în lumea de azi, unde ni se pare că libertatea permite orice.