Sfâşierea omului de către om sau globalizarea nemerniciei

Sfâşierea omului de către om – iată sintagma care înglobează şi la noi astăzi, nu numai în toată lumea, sintagmele „toată lumea are la mână pe toată lumea, toată lumea denunţă pe toată lumea, toată lumea supraveghează pe toată lumea, toată lumea urmăreşte pe toată lumea, toată lumea dă în cap la toată lumea“.

Şi astfel, iată, psihologia sau esenţa psihologiei individuale şi sociale care unifică şi la noi, care globalizează, cu alte cuvinte, şi la noi, universul spiritual din prima treime a veacului al XXI-lea. Şi la noi a început sfâşierea omului de către om, de data aceasta chiar în acelaşi timp cu toată lumea din nefericire, pentru că, până mai de curând, noi făceam mimetic „bubatul“ cu mulţi ani după ce de multă vreme fusese eradicat în toată lumea. Acum, în sfârşit, suntem la timp şi cu această epidemie a sfâşierii omului de către om.

La noi sfâşierea omului de către om are dincolo de tragismul situaţiei şi accente de farsă tragică, adică, de farsă prin care tragedia e înmuiată în pitorescul sordid al mahalalei denunţată cu atâta geniu comic de către Caragiale în D'ale carnavalului.

Acest pitoresc tragic al sfâşierii omului de către om care s-a insinuat în sintagma pomenită şi datorită mahalagismului clasei politicianiste, subliniez politicianiste, pentru că, altfel, o clasă politică autentică s-ar situa în spaţiul democraţiei tot autentice cu accente ţinând de gravitatea şi responsabilitatea dramei unor conştiinţe identitare şi justiţiare la înălţimea unor idealuri umanitare înalte.

Pentru că nu în toată lumea confruntarea politică este lipsită de ideologie şi de răspunderea gravă de soarta colectivităţii în fruntea căreia trebuie să se situeze o clasă politică autentică.

La noi politicianismul a izvorât din sordidul mahalalei care a pus stăpânire peste tot cuprinsul, începând de pe Calea Victoriei şi până departe la frontierele identitare pe care nu le mai apără nimeni.

Astfel asistăm la sfâşierea omului de către om într-o bătălie oarbă lipsită de morală ca în Codrul Vlăsiei al ipostazei capitalismului de cumetrie.

Am văzut de curând cum isonul mahalalei a ajuns să sufoce, să spargă, să pulverizeze şi liniştea dintre pereţii obligatorii pentru liniştea unei instanţe sacre pusă şi îndreptăţită de lege să dea judecăţi cu valoarea autorităţii criteriilor justiţiare constituţionale.

S-a ajuns astfel în această vreme urâtă a sfâşierii omului de către om să se piardă cu totul din vedere pădurea mare cu trunchiuri curate de arbori creatori de aer curat şi de linişte sufletească şi de purgatoriu pe care ar trebui, s-ar cuveni să o reprezinte o colectivitate umană cu numele de popor şi nu cu numele de populaţie.

Din nefericire, suntem contemporani şi la zi cu sintagma sfâşierii omului de către om tocmai când avem nevoie nu de această simultaneitate, ci de întoarcerea la rădăcinile moralei identităţii noastre naţionale şi spirituale, când această identitate este aproape izgonită şi prin izgonirea din şcoli a geografiei şi istoriei naţionale, a adevărului privitor la fiinţa spirituală şi identitară a naţiunii.

Când toată lumea pândeşte pe toată lumea şi fiecare stă cu un par în mână la fiecare colţ de zid gata să-l aplice în moalele capului vecinului, rostogolirea spre epoca de piatră poate fi inevitabilă.

Niciodată ca astăzi n-a fost mai de neîntârziat un Apostol, cum s-au ridicat de atâtea ori în veac Părinţii înţelepţi ai acestei ţări vitregite, mai ales după moartea lui Brâncoveanu, de ceea ce numea cineva inspirat doctrina tranzacţionismului la români.

Flăcările care ridicau spre cerul Capitalei Luminilor prăbuşirea Catedralei Notre Dame ar putea să trezească toată lumea de astăzi supusă nefericit doctrinei sfâşierii omului de către om.