SERIAL „Primarii noştri“. Rezistenţa prin cultură la Mizil: oraşul e măcinat de sărăcie, primarul compune poezii şi scrie piese de teatru

Teatru la Mizil: „Dai din cur şi strângi din dinţi/ că-i blestem de la părinţi“

Emil Proşcan, primarul Mizilului, e o persoană sensibilă: el scrie poezii de dragoste, piese de teatru şi editoriale în revista culturală a primăriei. Are trei case, conduce un jeep şi patronează o farmacie, dar se jură că n-a luat o şpagă în viaţa lui: „Eu nici «la ocazie» nu primesc bani. Nu, nu, n-am în sânge chestia asta“.

Serialul “Primarii noştri” nu putea să ocolească Mizilul, micul oraş prahovean cântat cu o candidă ironie de Caragiale şi Geo Bogza. De peste o sută de ani, Miziul e simbolul provincialismului, al urbei mici prin care se trece în grabă spre alte locuri, al străzilor pustii şi mute, loc al răscrucii dintre rural şi urban. Primarul Mizilului, Emil Proşcan (64 de ani, membru PSD), este poet, dramaturg, director de ziar şi vindecător cu capacităţi miraculoase. Are şi acum vată şi spirt în birou, iar când mizilenii vin la audienţe le face câte-o infiltraţie şi le ia durerea cu mâna. Lângă calculator ţine o piramidă din sârmă sub care stă aşezat un potir plin cu apă. Primarul bea din el la răstimpuri, convins că efectul de piramidă îi conferă apei proprietăţi miraculoase care îl ţin sănătos şi îl fac mai puternic.

Însă mai mult decât orice, Emil Proşcan se consideră un om de cultură. După 20 de ani cu el la timonă, Mizilul e subdezvoltat şi n-are locuri de muncă, dar găzduieşte două festivaluri literare şi scoate pe piaţă patru publicaţii cu profil cultural (“Mizilul”, “Poştalionul”, “Fereastra”, “Almanahul”) . În aceste reviste, primarul Proşcan scrie editoriale şi îndeplineşte funcţia de director. Copiii sunt îndemnaţi şi ei să compună poezii în care să-şi preamărească oraşul, iar cele mai bune sunt publicate în paginile ziarelor tipărite de primărie. Un elev de clasa a patra a debutat cu aceste versuri: „Mizilule, Mizilule/ Oraşul meu natal eşti, Mizilule!“.

Proşcan scrie el însuşi poezii. A publicat un volum de 800 de pagini semnat împreună cu o poetă basarabeancă de 23 de ani: “Ne dădeam întâlnire pe Yahoo Messenger şi scriam unul un vers, unul un vers. E o chestiune unică”. Sunt poezii cu rimă albă şi titluri îndrăzneţe, mustind de pasiune: “De vorbă cu tine în mine”, “Vino mai aproape, iubito”, “Foraj carnal”, “Circumvoluţiuni”, “Meandre”.

În elanul său creator, primarul Mizilului a trecut prin toate genurile literare şi a tras după el tot oraşul. Când a ajuns la dramaturgie, Emil Proşcan a închiriat o mână de actori pentru a pune în scenă prima lui piesă, intitulată “AnoTIMPUL Iubirii”. Se întâmpla în 2013 şi mai de voie, mai de nevoie, mizilenii au umplut casa de cultură, iar copiii au fost luaţi de la şcoală şi aduşi cu forţa.

Cu toţii au fost obligaţi să urmărească o scenetă stupidă, în care patru personaje feminine interpretând cele patru anotimpuri se întâlnesc pentru a discuta probleme importante: de ce e rău în lume, de ce există nedreptate pe Pământ, ce face războiul? („omoară oameni!“), de ce nu mai e iarna cum era odată. „Fructele sunt pline de chimicale. Am lăsat să se strice rostul Pământului”, strigă Primăvara. Iarna îi răspunde: „Sunt mulţi cărora le convine această situaţie. S-au îmbogăţit pe seama celorlalţi pe care din pricina sărăciei îi conduc cu uşurinţă”. Aceste cuvinte au ieşit de sub condeiul lui Emil Proşcan, mândru posesor al unui Volvo XC 60 (n.r.  maşină a cărei valoare depăşeşte 40.000 de euro) şi primarul unui oraş în care sărăcia este la ea acasă. Mizilenii au urmărit piesa cu atenţie şi au aplaudat frenetic.

Emil Proşcan susţine că nu şi-a dorit niciodată să fie primar, dar oamenii l-au iubit atât de mult încât l-au înscăunat aproape cu forţa. A câştigat cinci mandate şi se pregăteşte pentru al şaselea, deşi lupta electorală se anunţă pe viaţă şi pe moarte. Sunt orgolii mari la Mizil. Viceprimarul s-a întors împotriva lui şi de câteva luni a apărut în oraş un ziar de opoziţie: “Azi la Mizil şi localităţile învecinate”. În paginile lui, Proşcan este acuzat că a intrat în primărie cu Trabant şi jumătate dintr-un apartament, iar acum are jeep şi vreo patru case. Primarul susţine că n-a avut Trabant niciodată, iar case sunt numai trei.

 „Prietenul meu, Emil”

Era 8 martie când am ajuns la Mizil şi primarul pregătise un spectacol de teatru scris şi regizat de Rodica Popescu-Bitănescu. Casa de cultură  s-a umplut cu mizileni de toate vârstele şi mai ales cu copii veniţi de la şcoală. Emil Proşcan a împărţit garoafe tuturor femeilor şi a ţinut, în deschiderea piesei, un discurs în care i-a asigurat pe cetăţeni că le doreşte numai binele şi le-a spus un banc.

Piesa a fost lungă şi proastă, marşând pe aluzii sexuale şi pe discuţii ample despre amante infidele şi partide de amor înfăptuite pe mese. La auzul unor replici precum „dai din cur şi strângi din dinţi, că-i blestem de la părinţi”, copiii din sală s-au prefăcut că lecturează „Poştalionul”, pe a cărui primă pagină se afla, bineînţeles, fotografia primarului. Rodica Popescu-Bitănescu a apărut pe scenă râzând zgomotos şi prezentându-şi colegele de scenă: „Paraşuta numărul 1, paraşuta numărul 2” şi tot aşa. Actriţele erau, de fapt, nişte tinere superbe, machiate impecabil şi îmbrăcate provocator. Cu feţele întunecate de necazuri şi înăsprite de vântul câmpiei, mizilencele le-au privit ruşinate şi s-au simţit mai urâte de ziua lor.

Trădându-şi menirea electorală, piesa a fost adaptată astfel încât să-l măgulească pe Emil Proşcan. Textul original, în care se afirma că toţi cei pe care-i alegem sunt nişte nemernici, a fost completat cu replica „nu şi prietenul meu Emil, căruia îi pasă de oameni“. La final, primarul a urcat pe scenă, a oferit actriţelor buchete de flori şi a fost elogiat de regizoare: „E un primar care iubeşte teatrul, iar cei care iubesc teatrul împing România înainte“.

Sala a aplaudat în picioare şi cam asta a fost. Mizilencele au plecat către casă, să pună garoafele în apă, iar actorii au fost invitaţi la cantina primăriei. În aceeaşi zi, Emil Proşcan a găsit răgazul să ne acorde un interviu, nu înainte de a ne informa că, acum doi ani, au mai fost doi ziarişti la el în birou, care au scris numai tâmpenii şi care şi-au bătut joc. Îl anunţăm, pe această cale, că tot noi eram. Şi că, după cum se poate vedea, nu ne-am învăţat minte şi ne batem joc mai departe.

 

"Eu am adus un investitor străin aici. Puteţi să vă duceţi să-l vedeţi"

„Adevărul”: Cu ce vă ocupaţi în momentul Revoluţiei din 1989?
Emil Proşcan: Lucram la farmacie şi, prin prisma asta, eram o persoană cunoscută în oraş. Când a venit Revoluţia am fost şi eu prins de val şi chiar credeam că există terorişti. Am avut şi-o armă, un Kalaşnikov cu două încărcătoare pe care îl ţineam de gât. Am devenit, într-un final, preşedintele CPUN-ului la Mizil, însă după scurt timp mi-am dat demisia şi m-am întors la farmacie.

Şi cum aţi ajuns să candidaţi pentru funcţia de primar al Mizilului?
Înaintea alegerilor din 1992, primele alegeri locale de după Revoluţie, au venit nişte persoane la mine să mă roage să candidez din partea Convenţiei, cum era atunci. Nici nu am vrut să aud de aşa ceva. Au tot insistat şi în ultima zi mi-au depus candidatura. Am acceptat ideea asta gândindu-mă că oricum nu pot eu să ajung vreodată primarul acestei localităţi. Ca dovadă, în seara alegerilor stăteam liniştit acasă. Locuiam la bloc... Nici nu mă interesa, nu-mi făcusem niciun fel de campanie, nu ieşisem pe străzi, nu am avut niciun afiş, absolut nimic.

 

Tăieri de porci în clubul Colectiv

Printre cei 64 de oameni care au murit în urma tragediei din clubul Colectiv s-a aflat şi o tânără de 18 ani din Mizil. Emil Proşcan regretă, dar are, totodată, multe semne de întrebare vizavi de ceea ce s-a întâmplat în seara zilei de 30 octombrie: „Sunt controversate ideile în ceea ce priveşte menirea acelui club. Au apărut fel de fel de filmuleţe precum că acolo erau un fel de spectacole satanice, cu tăiat de porci, cu sângele azvârlit. Ceea ce s-a întâmplat acolo este o ciudăţenie, să pui eticheta că a fost un simplu accident mi se pare prea mult. Ar trebui să ne ocupăm mai mult de educaţia tinerilor. Nu mi se pare corect să văd pe tricouri de sugari schelete, cranii şi aşa mai departe. Şi mie îmi plăcea cândva muzica rock, acel gen lansat de Elvis Presley, dar rockul ăsta dus spre alte conotaţii decât muzica eu nu-l înţeleg”.

Ce făceaţi acasă în seara alegerilor?
Mă uitam la televizor cu copiii şi copiii, la un moment dat, au auzit aşa, un vuiet. Erau la geam şi îmi spun: „Tati, foarte mulţi oameni sunt în centrul oraşului”. Pe urmă zice: „Se îndreaptă spre blocul nostru”. După aceea: „Au intrat în blocul nostru”. Puhoi de oameni. Mi-au invadat casa, scandau, încercau să mă arunce pe sus... Eu eram negru. Negru eram de îngrijorare şi de supărare că făcusem o asemenea prostie. Aşa îmi închipuiam, că făcusem o mare prostie. Ţin minte că după ce s-a terminat toată această scenă am mers pe străzi, erau străzile pline de hârtii, afişe, rar pe la câte-o fereastră mai era câte-o lumină şi mă gândeam: „Doamne, ce-o să fac eu cu oraşul ăsta, cum o să-l conduc, ce-o să fac?”. După aia a venit înscăunarea, unde nu m-am prezentat. De două ori nu m-am prezentat. A treia oară a venit secretarul Primăriei: „Haideţi că a venit prefectul, nu vă jucaţi cu aşa ceva, e hotărâre judecătorească!”. M-am dus şi  m-am apucat să studiez legi...

Şi uite-aşa, negru de supărare, aţi câştigat mandat după mandat...
După primul mandat sub nicio formă nu mi-am dorit să mai candidez. Atunci m-am lovit de altă chestiune: fetele din primărie, angajatele, fuseseră ameninţate de un candidat că vor fi date afară dacă iese el. Şi mi-au strâns ele semnături de independent. La fel, nu am acceptat. Ţin minte că în ultima zi au băgat capul pe uşă, au început să intre, câte una, câte una, să se roage: „Vă rugăm frumos să acceptaţi, ne vor da afară, ajungem pe drumuri”. Am acceptat şi am luat şi atunci ca independent, fără niciun afiş şi fără nicio intenţie de campanie.

Cinci mandate aţi adunat...
Da, a urmat după aceea afilierea la nişte partide pentru că am considerat că este oportun să ai un spate care să te ajute cu fonduri şi cu resurse. Deci au mai urmat trei mandate. Ţinând cont de bălăcăreala care se petrece cu aceste ocazii, m-a mişcat poziţia oamenilor. Adică se scria peste tot şi se spunea că am vile, că am furat, că sunt cel mai nenorocit om din lume. Şi oamenii totuşi m-au ales şi asta m-a mişcat foarte mult şi asta m-a făcut să mai rămân.

De ce credeţi că v-au votat mizilenii cu atâta perseverenţă?
Eu am lucrat la farmacie şi datorită acestei situaţii m-am implicat de foarte multe ori în a-i ajuta pe oameni în anumite boli, în anumite suferinţe. Am citit foarte mult în perioada aia, chiar îmi făcusem o plăcere în a mă ocupa cu tot felul de cazuri nerezolvate în medicină. Şi au fost satisfacţii. Îmi amintesc de multe persoane care fuseseră bolnave şi veneau şi-mi spuneau că s-au făcut bine. Chiar şi acum, la audienţe, după atâţia ani, mai am persoane care vin cu cazuri medicale. Şi ieri am avut pe cineva. Deci substratul este încrederea, oamenii simt. Mai ales că eu nu am luat niciodată bani, şi făceam şi tratamente, şi injecţii, şi infiltraţii.

În ce sens vă ocupaţi de aceste cazuri nerezolvate? Nu găseau oamenii leac la doctori şi veneau la dumneavoastră?
Da, se duceau la doctor şi apoi veneau şi la mine. La mine era şi mai ieftin pentru că nu le luam nimic şi au fost şi rezultate. Bineînţeles că doctorii,  capacitiv, cred că erau superiori mie, dar fiind aglomeraţi nu se puteau ocupa  de un bolnav. Eu alocam zile, nopţi unui caz şi de fiecare dată încercam să aflu cauza bolii. Eu nu tratam efecte. Aş putea vorbi de un fler pe care-l aveam şi mi-au ieşit foarte multe cazuri de a vindeca oameni. Ăsta este adevărul, cei care sunt mai în vârstă ştiu.

Şi mai vin oamenii şi acum, când sunteţi primar?
Mai vin şi acum, da. Şi acum am în birou spirt, vată, mai fac câte-o infiltraţie, da...

Copii lecturând "Mizilul"     Foto: Cristian Delcea

„INCHIZIŢIA“ PRIMARILOR

A încercat cineva să vă ofere o şpagă de când sunteţi primar?
De mai multe ori.

Şi cum aţi reacţionat?
Mi s-a întâmplat de câteva ori să reacţionez şi mai brutal, dar de cele mai multe ori am explicat zâmbind că eu nu fac aşa ceva. Eu nici „la ocazie“ n-am luat bani vreodată, nu sunt făcut pentru aşa ceva. Dacă era să fiu făcut, probabil că după un mandat îmi aranjam nişte afaceri, trăiam bine-mersi, puteam să fiu de departe cel mai bogat om din Mizil. Nu am decât o farmacie, plină de datorii, în prag de faliment. Altă afacere nu am.

În declaraţia de avere mai aveţi nişte terenuri, vreo 2-3 case...
Am construit o casă cu copiii mei, am o fată farmacistă, un băiat medic, cealaltă economist. Mi-am făcut o casă în 13 ani, fiecare maşină pe care mi-am luat-o am revândut-o şi mi-am făcut iar leasing şi rate. Ultima pe care mi-am luat-o e un Volvo XC 60 (n.r. - maşină al cărei preţ începe de la 40.000 de euro), care mi-a luat-o fi-miu pe leasingul lui. Mai am să-i dau un miliard de lei. Să vedem când şi cum îi voi da.

Se vorbeşte în toată ţara de corupţia primarilor, există dosare, arestări, condamnări.
Astea-s timpurile. Există o altfel de Inchiziţie acum, mai modernă. Eu, ca o concluzie ce pot să o trag, este că cineva se străduieşte ca ţara noastră să fie etichetată ca o ţară de hoţi.


Şi dumneavoastră nu credeţi lucrul ăsta.
Nu, eu nu cred. Eu cred că poporul nostru este deosebit şi are nişte calităţi extraordinare faţă de alte popoare din lume. Dacă vă referiţi numai la primari, n-o să se mişte nimic în bine în ţara asta. Nu ştiu dacă primarii sunt cei care au furat. Eu ştiu că primarii sunt în linia întâi, se lovesc de problemele oamenilor care vin la primar să-i rezolve cu morţii lor, cu bolile pe care le au, cu toate neajunsurile. Şi nu văd cum să le ia primarul de la gură. Nici nu ştiu cum poate să fure un primar. Ce-i aia? Ia primarul pământurile din oraş sau cum?

Pe la licitaţii... Au fost primari prinşi în flagrant cu punga cu bani primiţi ca să favorizeze anumiţi oameni de afaceri la contracte.
Aşa şi? Generalizăm sau ce? Suntem şi noi, ceilalţi, responsabili că au fost prinşi unul sau altul? Probabil că există o listă neagră şi atunci se scoate dosarul. Eşti arestat cu mascaţi, după aia trebuie să demonstrezi dacă eşti sau nu vinovat. Să ştiţi că fiecare primar stă cu frica asta că poţi să fii arestat oricând. Am colegi primari care îmi spuneau că beau cafeaua la şase dimineaţa, afară, că dacă vine să-l aresteze să nu-i sperie nepoţii. Deci nu se mai poate, este un calvar! Eu nu ştiu ce se va întâmpla, dar cred că ar trebui să vină dânşii să fie primari, cei care au hotărât tot acest regim de teroare. Este un regim de teroare.

Emil Proşcan cu harta Mizilului în spate 

Credeţi că aceşti colegi de care vorbiţi se tem chiar dacă se ştiu nevinovaţi?
Da, bineînţeles. Orice om poate fi arestabil. Dacă eu, la audienţe, dau un telefon şi rog pe cineva să angajeze un amărât, este trafic de influenţă. A face bine se numeşte trafic de influenţă. Sau chestia asta cu denunţătorii, să fabrici o asemenea legislaţie că cine denunţă e scutit de pedeapsă. Păi automat se face o pânză de păianjen în care sunt numai hoţi şi denunţători. Nu se poate aşa ceva.

Nu credeţi că există corupţie în România?
Dacă îmi definiţi voi ce înseamnă corupţia adevărată... Eu sunt de acord cu stârpirea corupţiei, dar ce se întâmplă acum nu e o acţiune de stârpire a corupţiei, este o acţiune aleatorie care rezolvă nişte poliţe.

POET PE MESSENGER

De unde preocuparea asta a dumneavoastră pentru cultură?
Organismul nostru, mai ales partea spirituală, are nevoie de o anumită hrană, nu numai de cea alimentară, altfel nu poţi să discerni nişte adevăruri. Am avut mereu această înclinaţie de a scrie, o am şi acum. Nopţile mi le petrec în cea mai mare parte scriind.

Aţi scris şi o piesă de teatru care s-a jucat la Mizil.
„AnoTIMPUL Iubirii” se numeşte, iar personajele principale sunt cele patru anotimpuri. În ea am încercat să arăt schimbările care se produc şi în viaţa anotimpurilor, şi în viaţa oamenilor. A venit din nevoia de a da un avertisment asupra a ceea a ce se întâmplă în jurul nostru. Eu am încercat să fac acest act de dreptate şi să reînfiinţăm teatrul la Mizil. Am avut spectacole când şi când şi întotdeauna sălile au fost pline.

Lumea e chiar aşa doritoare de teatru?
E doritoare, dar eu mai mult la tineri mă gândesc. Tinerii nu prea sunt aşa doritori, dar i-am adus, mă rog, mai insistând prin directori şi profesori, mai goleau sala, mai plecau, dar totuşi trebuie să le dai această hrană şi sunt convins că apoi vor veni singuri.

Sunteţi şi poet, nu-i aşa?
Am o carte de poezii cu o poetă din Republica Moldova, încă una de proză şi poezie şi mai am multe în lucru, dar nu am timp. Dacă aş avea o săptămână liberă, cred că aş publica câteva cărţi, doar să le dau la tehnoredactare şi să-mi adun ce am scris. Dar nu am timp.

Cum aţi ajuns să scrieţi o carte de poezii cu o poetă de 22 de ani din Republica Moldova?
Ea a luat un mare premiu literar la Mizil şi în virtutea acestei chestiuni s-a înfiripat o colaborare pentru revista literară „Fereastra”, adică ne mai trimitea scrieri. Şi-odată, stând de vorbă cu ea pe calculator, a folosit aşa nişte imagini, nişte metafore, părea ca un vers, şi m-am străduit să-i răspund la fel. Şi la sfârşitul convorbirii noastre, ea spune: „Asta seamănă a poezie”. S-a întâmplat să mai exersăm de câteva ori chestiunea asta şi pe urmă ne-am hotărât în fiecare zi să ne întâlnim pe calculator şi să scriem o poezie, ea un vers, eu un vers. A durat chestia asta vreun an şi ceva şi după vreo doi ani am primit de la ea un semn, zice „m-am uitat prin alea şi unele chiar sunt interesante”. Şi ne-am hotărât să le publicăm.

Deci scriaţi unul un vers, unul un vers...
Tocmai asta au remarcat şi criticii ca o chestiune pozitivă şi chiar unică. Să scrii unul un vers, unul un vers şi să aibă continuitate, firul epic să existe cap-coadă. O să vă dau o carte.

Aveţi şi vreo trei publicaţii ale Primăriei unde sunteţi redactor-şef. Nu vi se pare că prea v-aţi băgat în toate? Iei ziarul local – primarul. La teatru – piesa scrisă de primar, la concursurile literare – jurizează primarul.  
Vreţi să insinuaţi că i-am suprasolicitat pe mizileni? Nu. Dimpotrivă. Nu mi-am ignorat problemele de aici, plec la 8-9 seara. Nu am avut reproşuri de genul ăsta: domnule, mai lasă scrisul. Nu epatez cu asta, scriu un editorial în ziarul „Poştalionul” şi cam atât.


BĂTAIA ÎN UŞĂ A INVESTITORILOR

 

Pot primarii să atragă investitori?
Nu ştiu. Cum? Explicaţi-mi şi mie. Eu ce pot să fac? Să-i ofer un teren şi nişte facilităţi fiscale. Da, dar asta nu putem să le dăm noi. Trebuie să existe o legislaţie a ţării care să atragă investitori. Eu am adus un investitor străin aici, dacă vreţi puteţi să vă duceţi să-l vedeţi. Dar eu zic că ar trebui să se stimuleze mai mult investitorii români, că ne-am cam săturat de investitori străini. Noi de ce nu putem să punem apa minerală în sticle, de ce trebuie să vină străinul? Noi nu suntem în stare?

Am citit un interviu din ziarul Primăriei în care propuneaţi naţionalizarea anumitor...
Resursele ţării dacă ar redeveni monopol de stat ar fi o pârghie importantă pentru redresarea economică a ţării. Deci, nu anumite... petrolul să fie al nostru, marmura să fie a noastră, apele minerale şi aşa mai departe.

Şi putem să le luăm aşa, cu forţa, de la companiile care le deţin acum?
De ce să nu putem? Înseamnă că nu mai existăm. Voi nu vreţi să fie luate? Trebuie să putem folosi din nou cuvântul ţara noastră, bogăţiile noastre. Mai putem să-l folosim acum? Resursele ţării să devină monopol de stat. Supermarketurile să fie obligate să aibă 70 % produse româneşti. Vedeam în timpul verii în supermarket munţi de caise, de cireşe şi citeam pe etichetă „Spania”, „Turcia”, „Grecia”, iar cele din curţile ţăranilor se stricau.

Ar trebui un sistem de colectare, nu se poate duce fiecare ţăran cu o lădiţa de caise la supermarket, nu?
Bineînţeles, ce mare lucru? Păi, de ce să dicteze supermarketul la noi în ţară? Să-şi facă puncte de colectare! Dacă nu, să plece! Scurt.Vii şi comanzi tu la mine în ţară? Nu putem încuraja decât străinii? Românii deloc?

Primarii n-au absolut niciun drept. Nu avem vechime în muncă, nu avem niciun fel de spor. Până şi sporul de calculator ne-a fost luat. Nu ştiu de ce calculatorul pe noi nu ne-ar iradia. Este o bătaie de joc.

Fabrica Relaxa mai există (n.r. – cea mai mare fabrică din Mizil)?
Fabrica Relaxa mai are 212 muncitori din 2000. Lucrează pe sponci.

Cine e patron, un străin sau un român?
Domnul Cataramă. Viorel Cataramă.

Iată, un român. Că tot spuneaţi că v-aţi săturat de investitori străini.
Un român (n.r. - ridică din umeri).

Şi de ce nu reuşeşte să ţină fabrica în viaţă?
Nu ştiu, v-aş sugera să-i luaţi un interviu, mai ales că Relaxa a fost un brand al Mizilului şi chiar al României. Am aflat cu stupoare că nu mai e niciun mizilean în conducerea fabricii.

Care sunt marile probleme ale Mizilului? De ce nu se dezvoltă?
Nu vrea primarul! Serios. Uite, bat investitorii la uşă şi eu nu vreau. Păi de ce nu se dezvoltă în toată ţara? Ce, Ploieştiul e dezvoltat? Bucureştiul e dezvoltat? E plin de afaceri şi atât. Şi de străini care au afaceri. Străinii sunt protejaţi, românii sunt eliminaţi. Chestia asta cu brânza E-coli, tot jocul este ca să fie distrus acel producător de lactate din Argeş. Cu toate gripele aviare, porcine, cabaline ce s-a rezolvat? S-au distrus nişte producători români.

Telefonul din birou începe să sune, însă Emil Proşcan îl ignoră. Nu apucăm să punem următoarea întrebare că uşa se deschide şi secretara bagă capul înăuntru: „Domnu’ primar, veniţi repede”. Mai mulţi bărbaţi la costume negre descind în anticameră şi Proşcan se ridică speriat. „Hello, how are you?”, spune unul în costum negru. „OK”, răspunde primarul Mizilului şi un translator începe să-i explice că are în faţă o delegaţie de investitori turci, în frunte cu vicepremierul acestei ţări. „Pregătiţi sala mare!”, se aude Proşcan, care se întoarce repede la noi: „Îmi pare rău, am o vizită importantă. Vă rog eu mult, nu vă bateţi joc de oraşul ăsta. De mine puteţi să vă bateţi joc, dar la oraş ţin prea mult. Nu vă bateţi joc de Mizil că am mai avut o experienţă cu unii care tot aşa au venit şi mi-au luat un interviu şi...”.


Eterna spaimă a celor din Mizil

 

Pe lângă neajunsurile cu care se confruntă, mizilenii suportă pe umeri o povară în plus: teama permanentă că anumite persoane încearcă să le ia oraşul peste picior. „S-o fi mutat Caracalul pe aici şi noi n-am aflat”, ne spune Proşcan încruntându-se la noi. E o spaimă veche, de acum o sută douăzeci şi ceva de ani, de când Caragiale scria în schiţa „O zi solemnă“ această constatare tristă a primarului de atunci, Leonida Condeescu: „Mulţi vrăjmaşi are Mizilul!“. Şi-apoi a mai venit şi Geo Bogza şi a scris „175 de minute la Mizil”, transformând orăşelul prahovean în simbolul provincialismului şi al locului unde nu se întâmplă niciodată nimic. „Minutul 25: Sunt în Mizil. Aici, tot ce văd e Mizil. Mizil! Mă simt perplex şi dezorientat”, scria Bogza în 1938.

78  de ani mai târziu, primarul Proşcan se declară încântat: „Geo Bogza a scris foarte frumos despre noi. Chiar făcea o remarcă: «Am 30 de ani şi sunt fericit că astăzi am văzut pentru prima dată în viaţa mea Mizilul». El a stat doar 175 de minute, dar şi-a dorit mult mai mult. Dacă aţi citit, acolo spune: «Îmi doresc să văd Mizilul, să văd cum trăiesc, cum mor, cum se nasc oamenii de acolo». Nu este nicio ironie”.

Încheiem în nota celor „175 de minute...“ ale lui Geo Bogza: era marţi, 8 martie 2016, şi ne întâlnisem pentru a doua oară în existenţa noastră cu Emil Proşcan. Viaţa şi lumea ni se păreau fantastice, de neînţeles.


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: