Sentimentul românesc al iobăgiei – Partea întâi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La fel ca în mai multe rânduri în ultimul deceniu şi mai bine, alegerile, de orice fel ar fi ele, sunt un instrument bun pentru măsurarea gradului de responsabilitate civică a poporului nostru. Ştiu că o să îmi ridic în cap o sumedenie de oameni care nu votează din felurite motive, dar asta e.

Le-aş fi zis cetăţeni, însă ei nu vor să facă parte din cetate, cel puţin nu într-atât încât să îşi asume implicarea reală, faptică, în procesul de stabilire a cui ţine frâiele cetăţii.

Refuzul de a vota într-o societate deschisă, ca să nu cad în păcatul ce mi l-ar găsi unii daca spun „liberă”, este paradoxal pentru mine. Mai curios chiar decât cei care votează fără să înţeleagă nicio fărâmă din ce însemnătate are prezenţa lor acolo, în cabina de vot, cu nişte hârtii în faţă şi o ştampilă în mână. Dar despre nevot, mai către finalul părţii a doua…

Alegerile locale din 2020 mi-au adus în minte ideea care a dat titlul prezentei scriituri. Da, există un sentiment românesc al iobăgiei. Unul autentic, cu nuanţele lui sui generis şi cu rădăcini care par inexpugnabile. Sper să nu fie într-adevăr imposibil de smuls aceste rădăcini, dar sunt convins că va fi foarte greu să le ofilim şi să le facem lemn de foc.

Dincolo de felul, natural – de altfel, în care se împart voturile mulţimii intre candidaţi, ce frapează în 2020 (2020 din secolul 21, nu altul, ca să fim înţeleşi) este lipsa oricărui discernământ în anumite cazuri.

Primul din ele ar fi demn de readucerea în viaţă a lui Caragiale şi de o reînviere a lui Graham Chapman, pentru ca împreună să facă un soi de Monty Python featuring I.L. Caragiale şi să aibă material de un nou film. E vorba despre Deveselu, evident.

Ai nişte candidaţi. E bine, mult mai bine decât să ai doar unul. Cu vreo zece zile înainte de alegeri, unul dintre ei, la întâmplare, dă ortul popii. Asta e, se întâmplă. Vine o întrebare omenească: ce facem? Tipărim alte buletine de vot? Tăiem numele mortului de pe cele pe care le avem tipărite deja?

Răspunsul e „nu, nu facem nimic“. Că mortul (şi nu vreau să se inflameze fanii lui din Deveselu dacă, prin absurd, ar ajunge să citească acest articol) „îşi câştigase dreptul de a fi pe liste” – aşa a declarat un om din administraţia locală de acolo. În limbaj de oameni – „mortul are dreptul să candideze şi să fie ales“. Interesantă abordare, nu-i aşa?

Circul cu deficienţa de haloperidol nu se opreşte aici însă. Vine ziua alegerilor şi, stupoare: 1.057 din 1.600 de alegători înscrişi pe listele de votare pun ştampila în dreptunghiul cu numele lui Aliman, cel care deja stătea de-a dreapta Tatălui de ceva vreme. Ca să fie duminica raţiunii pure şi mai şi, apare şi viceprimarul, care adaugă că „şi eu l-am votat pe primarul mort. Nu mi se pare o situaţie bizară“.

Am tras adânc aer în piept, după care am recitit ştirea dintr-o sumedenie de surse. I-re-al! Apoi am văzut înregistrări cu alegători din Deveselu, cărora li se părea cât se poate de firesc să voteze mortul, că a fost un primar bun. Cum nu-s chiar aproape de viaţa din Deveselu, nu am cum să ştiu câtă dreptate este în vorbele lor despre defunctul primar. Aşa o fi.

Nici nu are vreun sens să mai sap pe filonul ăsta, pentru că primarul nu mai este. A încetat să mai fie. A clambit, a răposat, a pierit, s-a stins, a mierlit-o. S-a pristăvit, s-a săvârşit din viaţă, s-a dus în sânul lui Avraam şi în corturile drepţilor. Îi cântă acum îngerii, şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Este un ex-primar. Fanii Monty Python ştiu de ce am ales aşa o enumerare, iar pentru cei care nu ştiu magistrala operă a celor şase Pythons, sper că e destul de clar: omul MURISE cu zece zile înainte de alegeri. Nu în timpul lor, nu la 9 şi un sfert după ce s-a închis secţia de votare, nu a doua zi dimineaţa – cu ZECE ZILE ÎNAINTE de alegeri!

I-a împiedicat faptul ăsta pe oamenii din Deveselu să îşi lase creierul în aceeaşi stare de letargie intelectuală? Bineînţeles că nu. „Mergem şi-l votam, că a fost om bun” şi asta a fost. Că e posibil să fie niste maşinaţiuni de partid acolo, asta vor hotărî cei care se pricep la asta, Autoritatea Electorală, Curtea Constituţională sau care s-o mai nimeri în domeniu.

Ce mă năuceşte însă pe mine e lobotomizarea virtuală generalizată în acea localitate. Adică ştii că votul tău nu îl scoate din groapă pe fostul primar, dar mergi înainte ca un neghiob şi pui stampila pe el. Pentru că asta înseamnă responsabilitate civică în zi de alegeri, nu? Nici măcar nu mă agit să mă gândesc prea mult la alţi oameni cu influenţă din comuna aia care au girat asemenea glumă proastă făcută prost. Tu, ca om din localitatea aia, atât poţi gândi? Să votezi mortul? Ca să ce, să vină cu îngerii lui Cristos de pe lumea cealaltă să asfalteze şi să facă şcoală, irigaţii şi drumuri, locuri de muncă şi o viaţă mai bună? Nu poate, că el deja este „într-un loc mai bun” şi nu are chef să se întoarcă de acolo!

Eu văd în asta autenticul sentiment al iobăgiei: ăla care te face să gândeşti că nu are rost să gândeşti. Că e uneori chiar periculos. Dacă iese contracandidatul? Dacă unul viu ia locul mortului, altul pe care nu-l vrem? Sentimentul că nu contezi şi că tot ceea ce trebuie să faci e să trudeşti în continuare în condiţii de căcat până mori.

Există ceva înrădăcinat în spiritul românesc, ceva care a fost pervertit cu multe secole în urmă şi a cărei pervertire a fost desăvârşită de anii de comunism şi de cei 30 de ani post-revoluţie de satrapii care au condus ţara. Spiritul critic şi simţul civic s-au adâncit în mocirlă, iar lipsa de educaţie ridicată la rang de virtute, tocmai pentru că oamenii needucaţi sunt uşor de amăgit.

S-a cultivat acest sentiment de iobag despre care tot scriu în acest material şi în cel care-i va urma. Sentimentul neputinţei, al nimicniciei, al lui „n-are rost să încercam, n-are rost să schimbăm”. Automulţumirea în imperiul lui „e rău, maică, dar cu ceilalţi crezi că vă fi mai bine?” Acel pernicios mod de a gândi (de a ne-gândi, de fapt) că schimbarea este duşmanul, că după fiecare colţ pândeşte o primejdie şi mai mare.

Şi că viaţă în balegă şi noroi devine nu doar acceptabilă, ci chiar recomandată şi preferabilă oricând oricărei încercări de a face ceva cât de mic pentru a o îmbunătăţi. Şi că simplul gând de a schimba ceva în bine este periculos şi indezirabil. Simplul gând că cineva din rândurile oamenilor ăstora ar putea începe să gândească devine el însuşi un pericol.

Acest gen de oameni vor să fie conduşi; de oricine, oricum, atât timp cât ei pot subzista. Pentru că prin asta înţeleg în acest text termenul de „iobag” – niste oameni care refuză să îşi trăiască vieţile sperând la mai bine, sperând că într-o zi vor putea să gândească măcar puţin şi că poate le vor veni idei despre cum să îşi îmbunătăţească viaţă cumva. Pentru ei, alegerile sunt prea mult, sunt o povară, şi răsuflă uşuraţi imediat ce au ieşit din cabina de vot, pentru că se pot întoarece nestingheriţi în nămolul gândirii din care statul, în nemernicia lui proverbială, i-a smuls şi le-a pus o ştampilă în mână, că să aleagă ceva.

Ei nu vor să aleagă, de fapt. Pentru că iobagii nu pot alege să se mute pe altă moşie.

În curând, partea a doua despre Sentimentul Românesc al Iobăgiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite