Semnificaţia (i)morală a libertăţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Este omul un automat moral? Are el reflexe „bune”, posedă el instinctul binelui? Dacă este aşa, atunci suntem în plin paradox moral: ar însemna că omul acţionează din propria lui voinţă abia atunci când se eliberează de „natura” lui şi săvârşeşte primul act împotriva ei; îşi dobândeşte libertatea – adică însăşi condiţia fundamentală a actului moral – alegând răul.

Paradoxul moralei: moralitatea implică libertatea alegerii, dar dacă omul este bun de la natură („constrâns” să fie bun), rezultă că a fi moral înseamnă a fi a alege răul. Cred că acesta este paradoxul care constituie substanţa operei lui Dostoievski. În Demonii sau în Crimă şi pedeapsă – tema este aceeaşi: încercarea (doar pe jumătate realizată, adică în definitiv eşuată) de eliberare de sub sentimente considerate de scriitorul rus natural-morale: mila, compasiunea, iubirea de oameni. Cele două romane sunt adevărate tratate beletristice despre milă şi, deopotrivă, despre libertate. Dacă răul este, într-adevăr, o pervertire a naturii umane, atunci Raskolnikov şi Stavroghin sunt atraşi de această perversiune cu forţa irezistibilă pe care o exercită orizontul libertăţii, al dobândirii propriei personalităţi şi al ne-condiţionatului. Cei doi ştiu că omul este raţional numai întrucât se îndreaptă împotriva propriei lui „animalităţi” inocente, în măsura în care se eliberează de povara „nevinovăţiei” lui. Raţiunea nu ar prezenta interes pentru nimeni dacă nu ar fi însoţită de perspectiva libertăţii. Toţi cei care au propus omului viaţa după raţiune – de la cinici la stoici şi până la utopişti, iluminişti, socialişti – i-au promis, deopotrivă, eliberarea de sub dominaţia puterilor naturii – fie prin simpla înţelegere sau prin aplicarea înţelepciunii dobândite în modul lui de viaţă, fie, ca în cazul utopiilor ştiinţifico-tehnologice, prin forţa maşinăriilor controlate de el.

Chiar când proslăvesc „natura” – stoicii o fac în virtutea esenţei sale raţionale, ascunsă „nebunului” şi dezvăluită înţeleptului. Dar deşi în cazul stoicilor ne poate deruta identificarea pe care ei o fac între Natură, Bine şi Raţiune, totuşi dacă privim atent raţionamentele lor – binele fizicalist, inconştient al naturii devine cu adevărat obiectul unui act moral abia atunci când este ales în mod voluntar şi conştient de către omul înţelept. Chiar dacă, oricum, lucrurile se vor întâmpla aşa cum este mai bine (raţional) pentru întregul univers să se întâmple, eu pot transcende această fatalitate tocmai consimţind la ea, transfigurând-o în obiect al voinţei mele, aderând, prin propria mea raţiune, la raţiunea ultimă a universului. Abia acest „bine” de ordinul doi este un act cu adevărat moral şi este expresia libertăţii mele. Ei bine, în acest sens, eliberarea, pentru stoici, constă tocmai în alegerea sau cel puţin în acceptarea răului, a ceea ce după sensul natural de primă instanţă este un rău: nenorocirile care se întâmplă, bolile, moartea, războaiele. În viziunea stoică eu trebuie să agreez, să „aleg” acest rău (aparent) în virtutea credinţei în Logos, în raţiunea universală, în Binele final. Nu întâmplător, sinuciderea raţională o găsim la loc de cinste în stoicism, căci sinuciderea transformă moartea dintr-o fatalitate fizică (ce ţine de un bine in-conştient) în expresia supremei mele libertăţi morale. Eliberarea de „binele” de primă instanţă al naturii (instinctul de supravieţuire, dorinţa, plăcerile) şi alegerea „răului” – reprezintă schema mentală pe baza căreia cristalizează filosofia morală a stoicilor.

În mod curios, aceeaşi schemă de gândire o găsim la personajele dostoievskiene, în cazul lor libertatea absolută obţinându-se prin eliberarea de „binele” natural: mila, compasiunea, dragostea, iubirea de Dumnezeu. De la Raskolinov la Stavroghin şi până la Kirillov ori Şatov sau grupul „alor noştri” coordonat de Piotr Verhovenski, cu toţii urmăresc obţinerea libertăţii prin desprinderea de prejudecăţi, adică de tendinţele morale naturale, înnăscute. Kirillov dobândeşte libertatea supremă eliberându-se de „necesitatea lui Dumnezeu” („Dumnezeu este necesar, şi de aceea trebuie să existe. (...) Dar eu ştiu că el nu există şi nu poate exista. (...) „Dacă Dumnezeu există, atunci totul este în voia lui, şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea, şi eu sunt dator să-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. (...) Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt zilelor mele.”). Crimele lui Piotr Verhovenski sau ale lui Raskolnikov, sinuciderea lui Kirillov – sunt crime şi sinucideri raţionale, adică acte ale libertăţii totale. Înclinaţia – naturală – spre bine a omului comun este, literal, pre-judecată, ţine de o precară condiţie prealabilă judecăţii, condiţie de care te eliberezi întru exprimarea raţionalităţii tale autentice şi personale.

Numai că – aceasta este teza sau mai precis credinţa lui Dostoievski – omul nu se poate elibera de sub puterea sentimentelor lui morale naturale. Raskolnikov acţionează sub imperiul „formaţiunii reacţionale” – îşi reprimă mila naturală faţă de fiinţele umane prin ura conştientă şi programatică, al cărei apogeu îl constituie crima. Raskolnikov ucide tocmai pentru că vrea să se elibereze de sentimentele natural-morale, în cazul lui mai intense decât în cazul altora, motiv pentru care ajunge să ucidă, dar în cele din urmă această formaţiune reacţională se destructurează făcându-l să se trădeze, deşi, până la final, nu vrea să-şi recunoască... mila. Virghinski însă cedează imediat după uciderea lui Şatov rostind isteric: „Nu e asta, nu e asta! Nu, deloc nu e asta!”

Că într-adevăr există „reflexe morale” o arată numărul automobilelor răsturnate ca urmare a încercării de a evita impactul cu un câine, nu mai vorbesc cu un alt om. De multe ori omul acţionează inconştient-moral: se aruncă în apă pentru a salva de la înec o persoană deşi el însuşi nu ştie să înoate.

Împotriva acestui comportament inconştient şi iraţional – se instituie societatea şi „societăţile” oamenilor „liberi” ale căror valori sunt rezultatul emancipării de sub servituţile instinctului „moral”, ale binelui natural. În viziunea lui Nietzsche, omul liber, cel cu voinţă puternică îşi iubeşte destinul, îl vrea pe „trebuie!” şi, deopotrivă, nu se lasă atins de morala „sclavilor”, fundamentată pe milă.

Să reţinem deci şi acest înţeles – de multe ori macabru – care a fost dat libertăţii: eliberarea de sub sentimentele moralei naturale, (sin)uciderea în interes raţional, blamarea „sentimentalismelor” ieftine, precum grija faţă de semen, compasiunea faţă de cei săraci, altruismul faţă de cei în nevoie. Cu toate acestea nici o societate „liberă” nu a eliberat încă de lacrimi vederea suferinţei celuilalt. Sigur, societatea „liberă” şi raţională mă poate face să mă ruşinez că am plâns, dar nu mă poate convinge să nu plâng. (Vezi dialogul Phaidon şi frumosul comentariu al lui Petru Creţia la reacţia „iraţională”, „lacrimogenă” a discipolilor lui Socrate în ciuda tuturor argumentelor raţionale pe care Socrate le aduce în favoarea acceptării senine şi împăcate a morţii sale.) 

Acest text a apărut în numărul curent al revistei Argeş nr. 6 (460), iunie 2022

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite