Pare umor de situaţie, dar e o posibilă politică publică de egalizare a şanselor pentru femei şi pentru bărbaţi pe piaţa muncii şi...  oriunde de altfel. Pentru că, în ultimii ani, puterea semipreparatelor a fost recunoscută până şi de foruri internaţionale, de pildă Comisia Europeană. Ba a fost introdusă şi pe o agendă de lucru specială, supusă unor ample dezbateri care s-au abătut apoi şi asupra Parlamentului European care, în final, a ajuns la concluzia că „da, asta da curată inovaţie a flexibilizării programului de muncă”.  

Săptămâna trecută, Mariana Câmpeanu, ministra Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice ne-a arătat că administraţia publică generează scene umoristice (de) la nivel înalt. De felul celor care nu îţi mai ies din minte nici după zile bune. Un ochi râde şi altul îmi plânge când mă gândesc la acea Direcţie plăpândă din Ministerul Muncii – Direcţia Ocupare şi Egalitate de Şanse, pe numele ei-  care trebuie să producă strategii şi planuri de acţiune în zona egalităţii de şanse. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, cunoştinţe similare pare că exhibă şi directorul Direcţiei firave care va rămâne în memoria celor care l-au auzit întrebând nedumerit în ziua de graţie 16 ianuarie: „ce legătură are îngrijirea cu egalitatea şanselor?!”. Mai niciuna dacă judecăm după densitatea şi varietatea politicilor implementate ori toate legăturile posibile dacă ne uităm la consecinţele politizării stângace a îngrijirii (termenul nu trimite către stânga ideologică, ci către „fără cap” sau „cap nepriceput”). Stângăcia aceasta are un preţ, plătit de femei şi de copii pentru început. Femeile nu pot reveni la muncă, iar copiii nu beneficiază de educaţie timpurie care este extrem de importantă în conturarea oportunităţilor de învăţare de mai târziu. Adică, deprinderile şi cunoştinţele dobândite în această etapă din viaţa copilului le sprijină pe cele care se vor dezvolta în viitor. Să mai adaug faptul că rata abandonului şcolar este mare în România şi că există corelaţii între educaţia timpurie şi părăsirea şcolii? De curiozitate, răsfoiţi această analiză tocmai din 1995: „Pre-School Education in the European Union. Current Thinking and Provision.“  

Un stat supărat pe femei şi copii

Ştiţi câte grădiniţe erau în România lui 2012? Nici mai mult nici mai puţin de 1.222. Ştiţi câte erau în mediul urban? Exact 1.131. Restul de 91 erau în rural potrivit Institutului Naţional de Statistică. Să nu uităm că educaţia timpurie are un rol important şi în reducerea inegalităţilor sociale. Judecaţi dumneavoastră individual şansele pe care le au copiii din rural la capitolul dezvoltarea deprinderilor şi cunoştinţelor... Nici cu cei din urban nu îmi este ruşine. Să nu vă gândiţi că dispariţia constantă a grădiniţelor publice reprezintă un indicator care ne arată că „piaţa” funcţionează şi că există iniţiative private numeroase în această zonă. Ca să deconstruim „mitul” grădiniţelor private potrivit căruia unităţile private acoperă lipsa celor publice, în anul şcolar 2010/2011 erau 212 grădiniţe private.  

Desigur că în regim privat costurile sunt diferite şi mai mari. Din nou vă invit să judecaţi dumneavoastră şansele egale generate de unităţile private. E bine că ele există, însă nu sunt o alternativă perfectă pentru scăderea numărului de grădiniţe publice. De ce? Fiindcă unii îşi permit, alţii nu.                

Rata de ocupare a femeilor care au un copil sau doi cu vârsta cuprinsă între 0-6 ani scade după cum se vede şi în infografic. De exemplu, în 2010 rata de ocupare a femeilor fără copii era de 71,8%, a celor cu un copil mai mic de 6 ani era de 69,9%. Aceasta scădea la 64% pentru femeile care aveau doi copii preşcolari şi creştea la 71,2%  în cazul femeilor cu copii mai mari de 6 ani.   


Infografic: Rata de ocupare a femeilor şi a bărbaţilor fără copii, cu un copil mai mic de 6 ani, cu doi copii mai mici de 6 ani. Sursa: Eurostat.

Fluctuaţia ratei de ocupare a femeilor cu copii trebuie corelată şi cu prezenţa grădiniţelor. Aşadar, dacă nu ai grădiniţe cum să mergi la muncă?! Este drept că în 2010 erau cu 276 mai multe grădiniţe în comparaţie cu 2012 (pentru care avem ultimele date de la Institutul Naţional de Statistică), adică 1.498 dintre care 130 în rural şi 1.368 în urban.

Concluzia mea este că avem un stat supărat pe femei şi copii. De ce oare şi cu ce consecinţe?!   

Duminică am văzut acest infografic realizat de Banca Mondială privind stimulentele furnizate de state pentru ca femeile să poată avea un loc de muncă atunci când au şi copii.

În acest context, intervine doamna ministru Mariana Câmpeanu cu semipreparatele domniei sale menite să le ajute femei să îi crească pe copii şi să revoluţioneze politicile de egalitate de şanse. Ilaritatea propunerii este nepreţuită şi este ca nuca în perete. O nucă politică desigur. Iar acum, eu mă întreb din nou ce caută aceste persoane la conducerea unor instituţii care gestionează şi un portofoliu al egalităţii şanselor ori ce caută acest domeniu în subordinea Ministerului Muncii dacă egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi nu se referă numai la muncă?!