Seducătorul fanariot

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
k

Ecaterina era sora lui Alexandru Moruzi, domnitorul. După măritiş, şi-a căpătat toate libertăţile şi obişnuia să pună caii la trăsură şi să facă mici excursii prin Bucureşti şi prin împrejurimi, încât la trei ani distanţă de la nuntă i se dusese vestea de plimbăreaţă ce se făcuse.

Printre slugile ei apropiate se afla şi Nicolache, un tip de 19 ani. Fiind într-un alai atât de select, căpătase o asemenea încredere în sine încât până la aroganţă nu mai era decât un singur pas mic.

Odată, pe când domniţa făcea o vizită pe la Mânăstirea Văcăreşti, a observat pornirile insolente ale lui Nicolache. Exact-exact nu se ştie cu ce-a enerva-o. Cert este că a poruncit să primească nişte pumni după ceafă şi să fie lăsat acolo, în drum. 

Evenimentul s-a petrecut cu martori. Mai precis, lumea care alergase după trăsură l-a văzut pe Nicolache zăcând într-o trâmbă de praf. Sunt bolnav, s-a văicărit el, iar domniţa o să plătească bine, pentru cine mă găzduieşte câteva nopţi.

 În cele din urmă s-a oferit Gherghina, o văduvă, impresionată de hainele slugii domneşti şi mai ales de atitudinea lui, pentru că trebuie să vă spun că făcea parte dintre cei pe care îi placi la prima vedere. Era oacheş şi zâmbitor, iar într-o ureche purta un cercel cu pietricică de sticlă, un bob roşu sub cealmaua înflorată.

Iar văduva - avea o fată, în vârstă de 16 ani, amănunt care-mi uşurează munca, făcând deznodământul străveziu rău.

Nicolache şi-a prelungit sejurul, făcând posibilă o poveste de dragoste. Gazda era flatată, iar fiica ei îşi pierduse minţile. Însă, după vreo lună, pe la Paşte, Nicolache s-a plictisit de viaţa la ţară, hotărându-se să se întoarcă la palatul domnesc, în vechea lui slujbă.

11 mai 1796. Pe masa lui Moruzi ajunge o jalbă, prin care văduva se plânge că Nicolache „a stricat fecioria” fiicei ei, prostind-o c-o s-o ia de nevastă, ca pe la Paşte să se răzgândească şi s-o taie spre Bucureşti. Desigur, nu uită să spună că tipul e sluga domniţei, ceea ce într-ul fel îl făcea responsabil şi pe Moruzi.

Jalba văduvei şi celelalte însemnări din timpul procesului au fost publicate de VA Urechia, de unde le-au preluat, nu înainte de-a spune că povestea a mai fost pomenită pe scurt de Ştefan Lemny şi  apoi de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Dar ştiţi că pe mine nu mă interesează doar faptele consemnate. N-o să ne oprim aici, la ceea ce pana unui scriitor împovărat de uzanţe a scris în puţine cuvinte.

La judecată, Nicolache a declarat sus şi tare că nu avea de gând să se însoare cu fata Gherghinei. Ceva se întâmplase între timp, acel amănunt care îi pusese din nou în mişcare infatuarea. Toate încercările mitropolitului de a-l convinge să facă nuntă cu fata, au dat greş. După cum privea, pe sub gene, strângând buzele cu o eleganţă aparte, era clar că Nicolache se baza pe ceva. Aşa că popa n-a mai insistat, expunând pe scurt situaţia într-o epistolă trimisă la Palat, lui Moruzi.

Urmând pravila, nefericirea fetei trebuia plătită cu o litră de aur. Dar Nicolache era sărac. Aşa că s-a trecut la următoarea pedeapsă. Nu avusese arme, se făcea vinovat doar de amăgire, iar pentru ceaţa fină şi parfumată a creatorului de poveşti, doar vanitatea merita pedepsită. Nicolache va fi tuns, plimbat prin târg şi apoi surghiunit - adică aruncat peste Dunăre.

Vinovatul pare mulţumit de pedeapsă, Moruzi semnează documentul ajuns până în zilele noastre, iar de la fereastra palatului, domniţa Ecaterina priveşte mulţimea care-l însoţeşte pe condamnat.

Lăsat în câmp, la voia întâmplării - putea fi o pedeapsă. Însă cine ştia cursul vieţii şi fusese educat printre slugile boiereşti, adeseori se întorcea acasă la câteva ore după aceea. Dunărea, ca şi azi era greu de trecut, dar domniţa plătise pe cine trebuie ca sluga să-i fie adusă înapoi.

Însă, v-aduceţi aminte, Nicolache era arogant, păcat care aduce belele, băgându-te în pământ înainte de timp. Iar aici nu mă pot apaţine să nu amintesc de faptul că Enkidu a mierlit-o pentru că fusese obraznic cu zeiţa Ishtar, ca să nu mai pomenesc ce zice Biblia despre cine nu e smerit ori despre alte episoade din vasta istorie a sfidării.

Pe drumul de întoarcere Nicolache a dat de-un pazvangiu supărat. N-avea bani, dar continua să privescă de sus, ridicându-şi genele cu tot ifosul lumii fanariote. Iar pazvangiul, v-am spus deja, avea capsa pusă, ceea ce a dus la sfârşitul unei vieţi de 19 ani.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite