Securişti fără frontiere

Cât de departe este România de o Franţă unde nici cea mai măruntă formă de «poliţie politică» nu scapă nepedepsită?

Românului ­care-şi închipuie că „poliţia politică" e o metodă specifică dictaturii comuniste, patentată de statul sovietic şi adaptată la realităţile plaiurilor mioritice sau ale celorlalte ţări din lagărul socialist, i-aş recomanda să citească ultimele ştiri din ziarele franţuzeşti. Se va lămuri repede că urmărirea ilegală a cetăţenilor se poartă şi la case mai mari. Adică în democraţii înfiripate nu acum două sau trei decenii, ci cu două-trei veacuri înainte.

Pe scurt, vestea care a inflamat atmosfera de pe malurile Senei sună cam aşa. Şeful contraspionajului francez, pe nume Bernard Squarcini, a fost inculpat sub acuzaţiile de „lezare a secretului corespondenţei", „colectare de date cu caracter personal printr-un mijloc fraudulos, neloial sau ilicit" şi „ascundere a violării secretului profesional". În fapt, este vorba de o acţiune de filaj îndreptată împotriva unui jurnalist de la prestigioasa publicaţie „Le Monde".

Iţele afacerii duc până în cele mai înalte sfere ale puterii. Şi au legătură cu scandalul politico-financiar iscat acum un an în jurul uneia dintre cele mai bogate persoane din Franţa, din Europa şi din lume. Liliane Bettencourt, moştenitoarea imperiului L'Oréal, a fost acuzată de evaziune fiscală şi de alte infracţiuni economice, dar şi de mituirea unor oficiali francezi, printre care şi Eric Woerth, fost ministru al Muncii şi trezorier al Uniunii pentru o Mişcare Populară, formaţiunea actualului preşedinte Nicolas Sarkozy.

Pe 18 iulie 2010, „Le ­Monde" publica un articol incendiar despre declaraţiile făcute în anchetă de către administratorul averii deţinute de Liliane Bettencourt, avere estimată la nu mai puţin de 17 miliarde de euro. A doua zi, Direcţia Centrală de Informaţii Interne primea, direct de la Palatul Elysée, sarcina de a descoperi sursele dezvăluirii. Serviciul secret s-a executat, iar agenţii săi au solicitat operatorului de telefonie mobilă Orange desfăşurătorul apelurilor efectuate de respectivul jurnalist. Astfel, ar fi reuşit să-i localizeze pe cei suspectaţi de a fi furnizat „pontul".

Decizia judecătorului care l-a pus sub acuzare pe securistul-şef al lui „Sarko" este cu atât mai explozivă cu cât vine în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor. Altceva mi se pare însă relevant. Şi anume, cât de departe este România de o Franţă unde nici cea mai măruntă formă de „poliţie politică" nu scapă nepedepsită?

La noi, în ciuda numeroaselor dovezi privind urmărirea ilegală a telefoanelor, de la casetele căpitanului Constantin Bucur şi până la recenta sentinţă de condamnare a SRI în cazul interceptării convorbirilor lui Dinu Patriciu, justiţia nu se arată deloc interesată să-i tragă la răspundere pe „băieţii cu ochi albaştri"! Probabil pentru că pe cheiurile Dâmboviţei se aplică încă zicala ilustrului predecesor al lui Sarkozy de la începutul secolului trecut: „Nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère".