VIDEO Se împlinesc 36 de ani de la catastrofa care a făcut peste 1.500 de victime
0Vineri, 4 martie 1977, România a fost zguduită de cel mai distrugător cutremur din perioada postbelică. Peste 1.500 de oameni şi-au pierdut viaţa, un oraş a fost ras de pe suprafaţa Pământului şi 35.000 de locuinţe au fost distruse în urma celor 55 de secunde seismice.
Cutremurul a avut urmări distrugătoare pe arii largi în sudul şi estul ţării, dar cele mai mari pagube au fost semnalate în Muntenia, îndeosebi în zona Craiova – Bucureşti.
În Capitală, 10.000 de oameni au fost îngropaţi sub dărâmături, dintre care peste 1.500 nu au mai putut fi salvaţi. 32 de clădiri au fost distruse complet şi alte 130 au fost grav afectate. Mai mulţi artişti de seamă şi-au găsit sfârşitul, în urma cutremurului din 1977: actorul Toma Caragiu, cântăreaţa Doina Badea, poeta Veronica Porumbacu.
Scriitorul Romulus Rusan a scăpat teafăr de sub dărâmături
Scriitoarea Ana Blandiana şi soţul acesteia, scriitorul Romulus Rusan locuiau la etajul şapte al unui bloc care a fost distrus în totalitate de cutremur. Dacă poeta a avut mai mult noroc, întrucât seara de 4 martie a găsit-o internată într-un spital, scriitorul Romulus Rusan a frizat moartea, fiind găsit în viaţă sub dărâmături.
„Câteva ore bune eu am ştiut că soţul meu a murit. Mai târziu am aflat căîn străinătate s-a aflat că eu murisem şi am citit chiar un articol în presa franceză - «La Mort de Blandiana». Era o ridicare în slăvi despre cât de frumoasă şi deşteaptă am fost. Mi-a dat o senzaţie între sublim şi ridicol”, a explicat Ana Blandiana, într-un interviu acordat jurnalul.ro cu opt ani în urmă.
Actorul Toma Caragiu ştia că o să moară
Regretatul actor Florian Pittiş a povestit, după moartea actorului Toma Caragiu, că a surprins o discuţie care a avut loc între Caragiu şi directorul adjunct al teatrului Bulandra, Maxim Crişan, în care actorul mort în timpul cutremurului din 4 martie 1977 spunea că nu va merge cu avionul într-un turneu în America, ci va merge cu vaporul întrucât cineva îi prezisese că va muri într-o prăbuşire.
„Ultimul său spectacol a avut loc pe 2 martie 1977. Este vorba de piesa «Lungul drum al zilei către noapte». In pauză, a vorbit la telefon cu Maxim Crişan, directorul adjunct de la «Bulandra», care-i spunea ceva de un turneu în America. «Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire». In actul IV, mi-am dat seama că e foarte, foarte obosit. A vrut să-şi aprindă o ţigară, deşi rolul nu prevedea asta. L-am impiedicat s-o facă, trăgându-l de mână, cu vorbele: «Tată, nu face asta!». După spectacol, m-a alergat prin tot teatrul, spunându-mi: «De ce mi-ai făcut asta? Vrei să mor acum?»”, a povestit, la vremea respectivă, regretatul artist Florian Pittiş.
Oraşul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate, însă potrivit arhivelor acelei vremi a existat un singur mort. 175 de case prabusite, 523 grav avariate, 4.000 de persoane sinistrate este bilanţul prăpădului de la Zimnicea.
Ceauşescu era în Nigeria
La ora 21.22, în 4 martie 1977, soţii Ceauşescu se aflau la un banchet dat în cinstea lor de preşedintele Nigeriei. Delegaţia română efectuase o serie de „vizite de prietenie” în mai multe ţări africane – Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş. Pe 2 martie, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa au ajuns în Republica Federală Nigeria. Banchetul din Nigeria este întrerupt în momentul în care conducătorul primeşte veştile despre cutremurul care a zguduit România. La telefon a instituit starea de necesitate, iar a doua zi la ora 08.15, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa au aterizat pe aeroportul Otopeni.
AMINTIRI DIN ZIUA TRAGEDIEI
Au trecut 36 de ani... dar amintirile dureroase nu se şterg din gândurile noastre. În dimineaţa zilei de 4 martie 1977 venisem de pe teren din Baia Mare. Eram tânăr jurnalist în presa pentru copii. În acel martie de neuitat am răspuns unei invitaţii şi am plecat să scriu reportaje; auzisem că în şcolile din Baia Mare gazetele de perete oglindeau activitatea elevilor model, competiţiile la care participau, iar despre diplomele primite la concursurile şcolare se dusese vestea în toată ţara. Am cunoscut mulţi elevi, multe cadre didactice şi m-a impresionat stilul lor de muncă. Trebuia să mai rămân două zile, să mai particip la un simpozion. Totuşi, am spus că plec în seara zilei de 3 martie. Profesorii au fost uimiţi. De ce plecaţi? Le-am spus că a intervenit o urgenţă. O mare nelinişte m-a cuprins şi parcă aş fi zburat să ajung în Bucureşti. Cu chiu, cu vai am găsit un bilet la rapidul de seară. În vagon, un grup de tineri au cântat şi au jucat Peliniţa, până când trenul a ajuns în Gara de Nord. Ceilalţi călători se amuzau copios. Eu n-am putut să particip sufleteşte la acea veselie, deşi tinerii se distrau ca la o nuntă.Tot grupul de petrecăreţi urma să fie cazat la un hotel, situat în vecinătatea Magazinului Victoria. În seara de 4 martie, curând după ora 21.22, pământul se zdruncina şi un vuiet îngrozitor pusese stăpânire pe tot oraşul. Vestitul hotel s-a prăbuşit; martorii oculari spuneau că abia s-au auzit câteva ţipete de groază... În dimineaţa de 4 martie am ajuns la redacţie şi-am început să scriu. Deodată, holul a răsunat de vocea poetei Veronica Porumbacu (decedată pe 4 martie 1977, n.r.). Spunea că muza a trezit-o în zorii zilei şi a scris o poezie. Voia s-o publice în revistele „Luminiţa” şi „Cutezătorii”. Eu scriam de zor şi din larma răspândită pe holul redacţiei am auzit crâmpeie din acea poezie- o premoniţie. Poeta recita şi vorbea de mormane de moluz, de lumea care se plimba pe bulevarde peste care apocalipsa era suverană. Finalul poemului scris în zori m-a cutremurat. Am ieşit pe hol şi-am auzit finalul ... „ora exactă voi pune piciorul pe lună”...
Liliana Ivan (67 de ani), jurnalist
Aveam 10 ani pe 4 martie 1977. Mă uitam la televizor, cu bunica, la un film bulgăresc parcă, care nu mă interesa câtuşi de puţin, dar care îmi servea drept pretext să întârzii ora de culcare. Când a început cutremurul, bunicul a fost primul care a reacţionat şi ne-a îmbrâncit, pe mine şi bunica, sub tocul uşii. Locuiam într-un bloc din Drumul Taberii, la parter, unde astăzi s-au ridicat vreo două-trei cârciumi şi boutiq-uri (Grizzly, Hard Rock Café ). Cu inconştienţa şi naivitatea vârstei, nu realizam nici ce se întâmplă şi nici consecinţele ce putea decurge. Însă bunicul a insistat să ieşim imediat din bloc, mai ales că zguduielile nu conteneau, ba chiar se înteţeau. Câmpul din faţa blocului, terenul nostru de joacă la vremea respectivă, era déjà supra-populat şi continuau să coboare vecini de la toate scările. Însă scena care mi s-a întipărit în minte şi o asociez întotdeauna cu marele cutremur din 4 martie a fost cea jucată de vecinii de de-asupra. Pe băiat, Sile, îl cunoşteam deşi era mult mai mare decât mine (circa 16-17 ani) pentru că mai făcea meditaţii la muzică cu bunicul. Se pregătea pentru Conservator. Pe mama lui o ştiam doar din vedere. Ceea ce-mi aduc aminte cu precizie este că erau amândoi corpolenţi. Iar imaginea cu Sile alergând gol, pentru că-l prinsese cutremurul în cadă, printre vecinii adunaţi pe teren, şi al mamei lui, în urmă, cu un prosop, ca să-i acopere goliciunea, mi s-a întipărit în memorie. Şi nu-l prindea defel! Deh, era tânăr Sile.
Călin Nicolescu (45 de ani), jurnalist
Eram în casă când s-a produs cutremurul. În '77, locuiam la Târgovişte. Ţin minte că eram îmbrăcată într-un halat de casă şi atât. Spălam nişte pahare. Activităţi gospodăreşti, căci nu prea aveai ce face seara, pe vremea respectivă. N-am apucat să spăl nici două pahare că am simţit cum se mişcă podeaua de sub mine. Aveam un vecin care mi-era şi coleg de muncă şi care venit la mine, m-a luat de mână şi am fugit în stradă. Eram speriaţi şi, totuşi, am început să facem glume pe seama faptului că am fugit aşa îmbrăcată din casă şi că, practic, cutremurul m-a prins fără chiloţi. Ce-i drept, când ne-am dat seama de dezastrul produs, nu ne-a mai ars de glume.
Diana M. (67 de ani), pensionară
Îmi amintesc foarte bine întâmplările: era în jurul orei nouă din noapte. Era un film când a început cutremurul. Toţi am năvălit la uşă, dar tata a pus piciorul în uşă şi am rămas acolo până când s-a terminat (aproape un minut - 53 secunde). Apoi am coborât în faţa blocului... Toţi vecinii erau afară, mulţi mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcati, nişte crăpături destul de late şi adânci erau în scoarţa terestră... La alimentară toate produsele erau pe jos, borcane şi sticle sparte şi un miros întepator de oţet - băuturi alcoolice... Ţin minte că m-am la şcoală ca să aflu dacă mai este în picioare.
Liviu Zaharia (Buzău), cititor adevarul.ro
„La ora fixă prevăzută de grilă, Lia Mărăscu, crainica de serviciu de pe programul 1 al TVR, a făcut anunţul potrivit căruia telespectatorii erau invitaţi să urmărească pelicula Dulce şi amar. Era, din câte îmi aduc aminte, un film bulgăresc, tare neizbutit. Cutuma prevedea ca vinerea să fie transmisă o producţie est-europeană, din ţările socialiste. Cutremurul ce s-a produs puţin după ora 21, 20 (21,22) i-a întrerupt difuzarea. S-a întrerupt, de asemenea, emisiunea celui de-al doilea canal al TVR, ca şi cea a celor trei canale ale Radioului”, scrie criticul de artă Mircea Morariu, pe blogul său de pe adevarul.ro.
El atrage, în continuare, atenţia asupra modului în care a fost efectuată informarea populaţiei cu privire la dezastrul provocat de cutremur. „Marea problemă era că cineva trebuia să decidă dacă românii au dreptul să fie informaţi asupra celor întâmplate şi dacă da, cum trebuia formulată informaţia cu pricina. Or, acel cineva era nimeni altul decât Comandantul suprem, Nicolae Ceauşescu”, îşi aminteşte Mircea Morariu, care adaugă:
„Tot ceea ce s-a difuzat la Radio şi la Televiziune avea în prim-plan implicarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei”. Ei erau marii eroi.”
Mircea Morariu, critic de artă şi blogger adevarul.ro
Aveam aproape 10 ani. Mama pusese masa, iar în seara aia mâncasem urzici pentru prima dată. Până atunci nu-mi plăcuseră. Se făcuse târziu şi cei mari tot mai vorbeau la masă. Eu, pe pat, aproape că adormisem când am auzit un vuiet ciudat. Apoi patul a început să se mişte. „Cutremur!” a strigat mama, îngrozită. După care m-a târât după ea, de-o mână. Am fugit toţi pe scări. Unde era deja plin de vecini care fugeau îngroziţi. De la etajul trei la parter am alergat de mâna mamei, fără să înţeleg prea bine ce era. Barele de pe margine se clătinau şi scoteau un sunet urât, de spaimă. (...) Multă vreme n-am mai putut mânca urzici. Îmi era teamă că o să înceapă iar pământul să se mişte şi iar or să moară mulţi oameni. La 4 martie 1977 aveam 9 ani şi vreo cinci luni. După 4 martie, am simţit că am mult mai mulţi.”
Gabriela Obodariu (45 de ani, Focşani) , profesor de istorie şi blogger adevarul.ro
Tu cum îţi aminteşti seara zilei de 4 martie '77, când a avut loc cel mai puternic cutremur produs în România de după război?
Se încarcă comentariile...
