cu doamna Colette Avital, strălucit diplomat israelian şi, deopotrivă, un simbol al intelighenţiei feminine în lumea politică de azi.

Aşadar, cu 26 de ani în urmă, în februarie 1988, când la Bucureşti primăvara se chinuia cu lapoviţe şi ninsori superficiale să învingă o iarnă mai mult tăfăloagă decât agresivă, la Teatrul Foarte Mic se juca cu un succes sufocant o piesă canadiană distinsă cu Premiul Pulitzer,Noapte bună, mamă!”, în care strălucea Olga Tudorache.  Atunci, în după-amiaza zilei în care reprezentaţia era din nou luată cu asalt, un telefon de la Cabinetul Ministrului de Externe îmi anunţa rugămintea de a o întâmpina, urmând să vadă apoi spectacolul, pe doamna director general, al treilea om din Ministerul de Externe israelian, Colette Avital, venită să semneze primul Acord cultural cu România, ca, după vizionare, seara, la nouă, să plece la Tel-Aviv.

Însoţită de gărzi de corp israeliene şi de reprezentanţi ai Ministerului de Externe, sigur şi de gărzi româneşti, la şapte fără un sfert, doamna Colette Avital era la Teatrul Foarte Mic. O doamnă de o distincţie severă şi de o eleganţă vestimentară pe care, mai târziu, aveam să le descopăr în ţinuta întreagă a doamnei Secretar de Stat Hilary Clinton. Acum îmi dau seama că şi semăna cu viitorul ministru de externe american şi nu credeam, atunci,  că poate să aibă mai mult de 35 de ani.

Un funcţionar al Ministerului nostru de Externe mi-a prezentat invitatul în două-trei propoziţiuni de serviciu după care doamna Colette Avital mi-a întins mâna:

- Nu ştiam că o să vă cunosc aici, director la Teatrul Mic, domnule Dinu Săraru,  şi mă bucur: mama şi cu mine v-am citit romanul ,,Nişte ţărani’’, abia aştept ca diseară, la Tel Aviv,  să-i povestesc întâlnirea noastră!

Fireşte, într-o limbă românească perfectă, care i-a frisonat, am văzut, pe funcţionarii noştri însoţitori, iar eu mi-am exprimat admiraţia pentru siguranţa cu care vorbea româneşte, ca să îmi spună că s-a născut în România şi că a plecat din ţară, cu familia, la zece ani, în 1960, o familie care a iubit şi iubeşte România, aparţinând burgheziei industriale evreieşti de la noi, cu un cult pentru spiritualitatea românească.

Scurtez. Am condus-o în sala de spectacol, iar în timpul cât a durat reprezentaţia am cerut să mi se aducă de acasă ultima ediţie, a patra, a romanului „Nişte ţărani”. O fată de la recuzită a găsit un coşuleţ de răchită imitând o fructieră, s-a dus în pasajul din Piaţa Universităţii, unde ţigăncile vindeau primii ghiocei din anul acela şi, cum i-am spus, a umplut coşuleţul de răchită cu ei. La plecare, doamna Colette Avital, după ce mi-a împărtăşit puternica impresie pe care i-a făcut-o spectacolul şi, bineînţeles, Olga Tudorache, a fost, la rândul ei, cucerită de cadoul meu, cartea şi coşul cu ghiocei pe care, pestre trei ore, avea să le ofere mamei sale la Tel-Aviv!

În luna mai a aceluiaşi an, 1988, directorul Teatrului Mic şi spectacolul cu Olga Tudorache au fost invitaţii Ministerului de Externe cu o reprezentaţie la Tel-Aviv, la Teatrul Habima, iar directorului teatrului i s-a oferit o vizită în toată geografia Israelului de atunci, deci şi în Teritorii, cu un Mercedes cu mitralieră pe bord.

Aşa am luat primul contact cu o ţară ce m-a fascinat şi mă fascinează mereu, din care, alaltăieri, m-am întors la capătul celei de-a treisprezecea vizite.

Aşa am şi reîntâlnit-o pe doamna Colette Avital, invitat al Excelenţei Sale,  pe terasa Teatrului Habima, la un dialog care a determinat această scurtă prefaţă a interviului ce urmează curând.

În cartea mea ,,Jurnalul unui personaj controversat’’ ce stă să apară, voi povesti pe larg şi târgul politic şi domestic intern al autorităţilor româneşti cu directorul Teatrului Mic care a precedat turneul amintit, o pertractare în cel mai neaoş stil băştinaş.

Doamna Colette Avital a cunoscut o ascensiune galopantă, zic eu azi, în ierarhia diplomatică şi politică israeliană, de la studentul angajat funcţionar ca să-şi poată plăti studiile universitare la director general (ministru adjunct în Ministerul de Externe), la consulul politic la Boston, când l-a lansat pe Beniamin Netaniahu - Primul Ministru de azi! – la ambasador în Portugalia, la ministru politic la Paris, în cadrul ambasadei Statului Israel, la consul politic la Naţiunile Unite la New York, necontenit prezentă la conferinţe şi dezbateri de prim rang privind rolul statului Israel pe arena internaţională, în sfârşit, deputat în Parlamentul Israelian, preşedinte de comisii importante în acest Parlament, până la prima femeie candidat la Preşedinţia Israelului, la  concurenţă cu Preşedintele Şimon Peres!  

Nu o dată, vorbindu-se despre ascensiunea acestei doamne diplomat şi om politic, despre succesele Domniei Sale, despre autoritatea şi prestigiul cu care s-a impus în cercurile politice şi diplomatice israeliene şi internaţionale, s-au făcut trimiteri la marile doamne ale diplomaţiei şi politicii europene, amintindu-se chiar şi autoritatea doamnei Golda Meir, celebrul Prim Ministru care a condus guvernul cu autoritatea unui şef de stat  –  trimiteri şi argumente ce o situează şi azi în centrul vieţii sociale israeliene.

De altfel, doamna Colette Avital este, până astăzi, de o vitalitate şi de o tinereţe, cum mi-am permis să le numesc de faţă cu Domnia Sa, amuzând-o, incurabile.

Dialogul nostru s-a finalizat cu apropiatul interviu, pe care îl voi publica chiar în această prestigioasă platformă Blog – Adevărul.

Am abordat numeroase subiecte din rândul cărora aş vrea să desprind azi câteva informaţii ce ne arată implicarea familiei doamnei Colette Avital în viaţa socială şi politică românească şi europeană a veacului XX .

Aşa, de pildă, am aflat cu surprindere, cum veţi afla cu surprindere şi dumneavoastră, că, desprinsă din lumea marii burghezii evreieşti din România, sora mamei doamnei Avital a plecat în Germania Democrată, optând pentru o orientare de stânga socială şi că această mătuşă a fost, în anii petrecuţi în România, după război, soţia unui intelectual de stânga cu o prezenţă notabilă în cercurile universitare de stânga româneşti,  orientare comunistă.  Acest intelectual, pe nume Egon Weigel, fiind marginalizat la Bucureşti, în 1966 a plecat în Germania socialistă, să-şi întâlnească sora, nimeni alta decât celebra actriţă Helene Weigel, soţia lui Bertold Brecht, dramaturgul şi regizorul european. Doamna Helene Weigel se pare că a şi obţinut la Bucureşti plecarea în Germania a profesorului Weigel.

Mai este de observat apoi că există o legătură mai mult decât de opţiune doctrinară de stânga între un mare intelectual român de astăzi, filosoful şi esteticianul Ion Ianoşi - traducătorul ,,Jurnalului’’ lui Tolstoi şi unul dintre marii comentatori europeni ai lui Tolstoi şi Dostoievski - şi profesorul Egon Weigel, legătură despre care Ion Ianoşi vorbeşte în lucrarea sa autobiografică.

Dar să lăsăm interviului dreptul de a vă oferi şi alte surprize de această natură, odată cu surpriza opiniilor doamnei  Avital privind lumea de azi, perspectivele acestei lumi, rolul diplomaţiei în apărarea păcii în Orientul Mijlociu şi în lumea întreagă, privind ,,Ascensiunea lui Arturo Ui’’ de azi, care poate fi indentificat în radicalismul musulman, în sfârşit, privind rolul culturii,  drama intelectualului, mai ales a intelectualului de stânga în lumea de astăzi şi actuala opţiune socială de stânga în lume şi în spaţiul politic israelian al zilelor noastre.

                                       *

          P.S. Nu voi pregeta să aduc, tot curând,  în discuţie mai mult decât într-un post-scriptum, cum se şi cuvine neapărat, un subiect ce priveşte rolul diplomatului român în străinătate, chiar şi rolul ambasadorului, acesta mai ales, privitor la favorizarea şi exploatarea înţeleaptă şi doveditoare de intelectualitate şi patriotism a unui artist, om de teatru, pictor, sculptor, scriitor, cineast, aflat într-o ţară străină când ambasadorul, sufocat de rangul lui înţepat nefericit şi înţopat, stă cu tot fundul prestigiului său la bietul român, situat pe această treaptă de jos, pe care o reprezintă pentru ambasador intelectualitatea în general, mai ales când pomenitul ambasador se justifică, nu o dată, numai cu apartenenţa la un partid politic care l-a cadorisit cu un astfel de loc de muncă, aşa cum se face şi în ţară cu atâţia lipitori de afişe electorale.