Scurt tratat al bolilor din mintea noastră

Cunosc o fată crescută într-o familie de medici, înconjurată de tratate de medicină şi reviste de profil, lăsată să se uite la seriale despre bolnavi, o fată căreia i s-a explicat de mică totul despre orice fel de durere. Nu spun că ar fi vorba de mine, spun doar că o cunosc.

Era prin clasa întâi când a descoperit revista „Viaţa Medicală“, pe care o primea maică-sa prin poştă. Un ziar cu noutăţi din medicină, cu tot felul de cazuri povestite, cu mărturii ale doctorilor, ale bolnavilor, cu tratamente şi multe nume de boli. A început să citească revista, întâi din plictiseală, apoi încercând să înţeleagă cuvintele din limba latină, holbându-se la desene cu operaţii complicate şi urmărind traseul aiuritor al venelor dintr-un singur organ. Au mai urmat serile în care maică-sa a luat un atlas medical şi i-a explicat cum arată corpul uman, ce e aia, ce e ailaltă, de ce suntem fragili şi ce ni se ascunde sub piele. Acesta a fost doar începutul.

Au mai contribuit ani întregi de urmărit seriale cu doctori. Oamenii aduşi pe targă la urgenţe, pac!, uşile deschise brusc, cei 50 de medici care sar să arunce cu perfuzii, urlă nume de substanţe, doze, apucă aparatele de defibrilat, toată lumea se holbează la monitoare, va fi sau nu linie izoelectrică? Plus maică-sa, lângă ea, în faţa televizorului, explicându-i ce se întâmplă, de ce e nevoie de procedura asta, de ce a tăiat doctorul acolo, ce o să urmeze.

Acestea sunt doar câteva premise care au contribuit la transformarea personajului despre care vă povestesc într-un ipohondru veritabil. Prima dată când a făcut o cădere de calciu a crezut că e vorba de un infarct miocardic. Apoi, într-o vară, i-au amorţit două degete, de la lipsa de magneziu. Timp de trei luni, s-a suspectat de tumoare cerebrală. A urmat un şir nesfârşit de boli închipuite. O simplă alergie la cine ştie ce pastilă? Şoc anafilactic. O banală greaţă? Hepatită, cel puţin! Dureri de rinichi? Biata domnişoară de care vă spuneam a ajuns de trei ori în camera de gardă a diverselor spitale, convinsă că durerile de rinichi însemnau, de fapt, apendicită. De subliniat că, în una din situaţii, a avut cu ea şi un mic bagaj de mână (pijamale, periuţă de dinţi, cană, prosop), în ideea că va fi, în mod sigur, operată.

S-ar mai putea adăuga un alt drum la urgenţe pentru că i se umflaseră palmele (nimeni nu a putut descoperi cauza, a fost trimisă acasă şi s-a vindecat de la sine), dar şi o excursie minunată la munte, când s-a ales cu o entorsă la glezna stângă, dar a stat două zile în cort cu sufletul la gură, fiind convinsă că, de fapt, şi-a rupt piciorul şi, pentru că nu merge la spital, un cheag de sânge plecat de la fractură îşi va face de cap în corpul ei. De asemenea, ultima dată când a făcut o alergie a fost convinsă că are Lupus. De atunci, au mai venit (şi cum au venit, aşa au şi plecat), boli de plămâni, inflamaţii ale traheei şi, cum altfel?, diverse forme de cancer. Nu spun că ar fi vorba de mine, spun că doar o cunosc pe această domnişoară. Şi mai spun că, da, mintea ei trebuie să fie cel mai periculos loc din această lume.