Scurt moment de sinceritate

Orice gest intenţionat de sinceritate are la bază un moment de claritate manifestat prin puţin curaj. Momentul de claritate vine ca o revelaţie uneori întârziată, alteori prea devreme, niciodată punctuală.

Curajul îl simţi în suflet sau în stomac (interlocutorul principal al sufletului pentru unii) când îţi strânge emoţia într-un pumn. Vizual, sentimentul se traduce prin imaginea unui balon cu apă pe care îl strângi şi la care te uiţi curios, jonglând între gândul de a-l strânge mai tare, până se sparge, şi gândul de a menţine intensitatea strângerii, fiind fascinat de imagine.

În acea combinaţie bizară de claritate şi tentaţie de a strânge balonul se întâmplă şi momentul de sinceritate. Poate aduce cu sine vinovăţie, ruşine, poate violenţă şi furtună. Dar efectul secundar, consecinţa, este eliberarea. Sufletul devine uşor, nu mai e o piatră peste inimă, mintea simte cum îi scade pulsul şi tensiunea evadează prin tâmple, iar perspectiva devine clară pentru că ceaţa dispare.

Încerc să am un moment de sinceritate cu voi şi simt cum mi se strânge stomacul. Pentru voi gestul se traduce în vulnerabilitate şi invitaţie la preconcepţii. Din păcate, am ajuns să trăim în vremea în care sinceritatea e asociată cu ineditul. Spune multe despre noi.

O să structurez momentul meu de sinceritate pe trei niveluri, de la banal până la preocupări zilnice ale minţii şi temeri.

Pe primul nivel situez fericirea provenită din clişee, din realităţi general apreciate, dar care, cumva, pe mine nu mă satisfac.

Faptul că nu resimt o intensitate emoţională exacerbată când privesc răsăritul mă face superficială sau insensibilă în ochii unora, inclusiv ai prietenilor. Soarele stă toată ziua pe cer, de ce să aştepţi un singur moment pentru a te bucura? Cei care sunt înnebuniţi după răsărituri sau apusuri îmi lasă senzaţia că sunt de fapt căutătorii fericirii finale, de scop, niciodată de drum şi aventură. Şi dacă sunt nori şi răsăritul nici nu se vede clar, tot îşi vor fundamenta, în sinea lor, o frumuseţe dorită, frumuseţea imaginată pentru acel moment. Care ar fi prost să piardă la un joc în care regulile sunt făcute de propria persoană? Cine ar fi nebun să îşi dezmintă propria fericire?

Pe nivelul doi de sinceritate se află ruşinea veşnică pe care o resimt pentru dependenţa mea de dragoste zilnică. Aici ai putea spune că o dau în clişeu, dar e vorba de un soi de dependenţă despre care alţii cântă. Ce iese din sfera clişeului, totuşi, este provenienţa acelui moment de dragoste.

Momentul meu de îndrăgostire se poate produce la orice oră din zi sau din noapte, uneori chiar şi în vis. Mă pot îndrăgosti atunci când descopăr o piesă nouă care îşi găseşte adevărul în realitatea mea. Mă îndrăgostesc de discuţia surprinsă în filmul de aseară. Mă îndrăgostesc de discuţia mea de ieri cu tine. Doamne, ce discuţie!

Mă îndrăgostesc de oameni, privelişti, plimbări seara, după muncă, sau de felul în care mă întâmpini acasă. Mă îndrăgostesc de entuziasmul şi extazul din jurul unei idei bune, de procesul care urmăreşte acea idee până la fructificare, de certurile aprinse cu tine. Mă îndrăgostesc când văd oameni buni, autentici, care împart cu alţii frumosul călătoriei, de o cafea bună de la un prieten sau de la magazinul din colţul străzii, de o voce blândă care îmi rosteşte numele, de faptul că nu mă laşi să port şosete în casă. Ruşinea o resimt pentru că îndrăgostirea mea se manifestă ca o dependenţă. Când nu am momentele de dragoste intru în sevraj, recurg la gânduri uşor sabotoare şi meschine, nu mă mai recunosc.

Dependenţa este indusă de procesul chimic care are loc în creierul meu în acele momente. Toată acţiunea este instantă şi conduce la degajări serioase de serotonină şi căldură în suflet, oferind sens zilelor. A devenit un mod de a-mi nota zilele în calendar, culmea. Aşa cum avem „Strada pe care am alergat-o pe Ana“, aşa am şi eu în minte o colecţie de străduţe luminate, într-un oraş în beznă, cu clădiri în stiluri arhitecturale diferite, care îşi dau întâlnire într-un singur punct central: sufletul.

De la preocupări banale şi doze mici de fericire, plonjăm direct în substratul social, acea undă magnetică ce reuşeşte să ne ţină pe toţi împreună: teama.

Aici, pe ultimul nivel, situez gândul care excelează la salturi cu prăjina prin fericire şi atacuri de anxietate: teama de a trăi într-o realitate general valabilă şi acceptată. Şi asta doar pentru că e simplu şi comod. Aş încerca să o definesc drept teama de a fi lăsat pe altcineva să îţi construiască perspectiva, lumea şi familia în care te afli, din cauza unui deziderat general acceptat.

Toată lumea îţi spune să îţi iei un job bine plătit, călduţ, de unde ştii că nu vei fi dat afară. Toată lumea îţi spune să te căsătoreşti cu cineva responsabil, care te respectă şi cu care te regăseşti dimineaţa la cafea şi seara în pat, discutând nimicuri. Toată lumea îţi spune că face parte din tine rolul de părinte, deci e necesar să nu treci prin viaţă fără să fi făcut un copil. Dar, atenţie, musai după căsătorie. Deci întrebările „Tu când te căsătoreşti?“ şi „Când faci un copil?“ au trecut demult de noţiunea privatului. Acum acestea sunt întrebări pe care publicaţiile obscure le notează sub titlul „10 întrebări pe care TREBUIE să le pui la 5 minute după ce aţi făcut cunoştinţă“.

Toată lumea îţi aduce aminte ce înseamnă o viaţă fericită şi împlinită, dar cine te-a întrebat „Tu ce îţi doreşti?“ sau „Ţi-ai dat seama cine eşti?“. Sau, şi mai bine, „Când te simţi fericit?“.

Uneori am senzaţia că mă mişc prin deşert şi trebuie să am grijă să nu cad pradă himerelor care încearcă să mă atragă cu tot felul de promisiuni şi fericire instantă. Până acum am mai căzut în plasă şi atunci m-am adâncit în cea mai neagră noapte a minţii. Din fericire, căderea vine cu o beatitudine şi întotdeauna cu regăsire.

Într-un gest de sinceritate vă recunosc că sunt vânător de răspunsuri, de frumos şi de dragoste şi, cu permisiunea unor cititori avizi de aceleaşi sentimente şi comori, vreau să împart cu voi descoperirile mele din această expediţie sufletească prin deşert.